migmă sf [At: ASACHI, ALGEBRA, 39^v/2 / Pl: ~me / E: ngr μίγμα, lat migma] (Înv) Amestec de liant, agregat mărunt și apă, asemănător mortarului, în care se pune cărămidă pisată, folosit în zidărie.

MIGMĂ, migme, s. f. (Rar) Amestec de diverse materiale, care au proprietatea de a se întări și de a deveni rezistente. [Uși] împodobite... cu ornamente policrome, pe care vremea și apa le-a șters, fără a desființa cu totul urma migmei. ODOBESCU, S. I 404. Grajdurile sînt construcțiuni monumentale de piatră... cu dușumeaua de migmă, pare c-ar fi asfalt. I. IONESCU, D. 526.

migmă (înv.) s. f., g.-d. art. migmei; pl. migme

migmă (înv.) s. f., g.-d. art. migmei; pl. migme

migmă s. f., g.-d. art. migmei; pl. migme

migmă s. f. – Ceară veche. Ngr. μίγμα „amestec”. Termen ecleziatic.

MÍGMĂ s. f. (Învechit) Amestec de liant, agregat mărunt și apă, asemănător mortarului, în care se pune cărămidă pisată și care este folosit în zidărie. O migmă alcătuită de 30 palmace. ASACHI, ALGHEBRA, 39^v/2. Amestecînd această migmă cu un toiegel de lemn. AR (1830), 434¹/28. Primejdia focului, căria sînt supuse casile, din întrebuințarea lemnului întru zidirea lor, au îndemnat pe englezul Pev de a afla o migmă (amestecătură) cu care muruit fiind lemnul cel cioplit, să face nearzător. CR (1831), 327²/19. Un vas . . . avînd și un capac . . . carile să țînea de el prin o migmă. AR (1 835), 99¹/45. Grajdurile sînt construcțiuni monumentale de piatră. . . cu dușumeaua de migmă, pare c-ar fi asfaltat. I. IONESCU, D. 526, cf. LM. Uși. . . împodobite cu ornamente policrome, pe care vremea și apa le-au șters, fără a desființa cu totul urma migmei. ODOBESCU, S. I, 404. - Pl.: migme. – Din ngr. μῖγμα, lat. migma.