MENADĂ, menade, s. f. (Livr.) Bacantă; fig. femeie exaltată, nestăpânită. – Din fr. ménade.

menadă sf [At: CĂPĂȚINEANU, M. 93/19 / Pl: ~de / E: fr ménade] 1 (Mit) Bacantă. 2 (Fig) Femeie exaltată, nestăpânită, furioasă.

MENADĂ, menade, s. f. (Mitol.) Bacantă; fig. femeie exaltată, nestăpânită. – Din fr. ménade.

MENADĂ s.f. Bacantă; (fig.) femeie exaltată, furioasă. [< fr. ménade, cf. gr. mainas < mainesthai – a fi furios].

MENADĂ s. f. 1. bacantă. 2. (fig.) femeie exaltată, furioasă. (< fr. ménade)

MENADĂ ~e f. mit. Preoteasă a zeului Bachus; bacantă. /<fr. ménade

menadă f. Mit. bacantă furioasă.

*menádă f., pl. e (vgr. mainás, mainádos, d. mainomai, îs furios, din aceĭașĭ răd. cu mania, manie; lat. máenas, máenadis. V. mînie). Mit. Bacantă: menadele îl uciseră pe Orfeŭ. Fig. Femeĭe furioasă, cu spiritu turburat.

menadă (livr.) s. f., g.-d. art. menadei; pl. menade

menadă (livr.) s. f., g.-d. art. menadei; pl. menade

menadă s. f., g.-d. art. menadei; pl. menade

MENADĂ s. v. bacantă.

MENADĂ s. (MITOL.) bacantă. (Bacanta din mitologia romană se numea ~ în mitologia greacă.)

Menade = Maenades.

MENADĂ s. f. (Mitol.) Bacantă ; f i g. femeie exaltată, nestăpînită, furioasă. Menadele sau bacantele l-au sfîșiat în bucăți în furia lor cea turbată. CĂPĂȚINEANU, M. 93/19, cf. COSTINESCU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U., CADE, DN. - Pl.: menade. – Din fr. ménade.