14 definiții pentru mențiune menție


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MENȚIÚNE, mențiuni, s. f. 1. Semnalare, pomenire, menționare; (concr.) notă în care se dau informații referitoare la un eveniment, la o persoană etc. ♦ Indicație, specificare. 2. Distincție onorifică (mai mică decât premiul) care se acordă elevilor merituoși, concurenților la o competiție etc. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. mention, lat. mentio, -onis.

MENȚIÚNE, mențiuni, s. f. 1. Semnalare, pomenire, menționare; (concr.) notă în care se dau informații referitoare la un eveniment, la o persoană etc. ♦ Indicație, specificare. 2. Distincție onorifică (mai mică decât premiul) care se acordă elevilor merituoși, concurenților la o competiție etc. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. mention, lat. mentio, -onis.

mențiune sf [At: ROM. LIT. 84'/41 / V: (înv) menție / P: ~ți-a~ / Pl: ~ni / E: fr mention, lat mentio, -onis] 1 Semnalare. 2 (Ccr) Notă succintă în care se dau informații în legătură cu un eveniment, o persoană, o situație etc. Vz însemnare. 3 Specificare. 4 Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată elevilor merituoși, concurenților la o competiție etc.

MENȚIÚNE, mențiuni, s. f. 1. Menționare, relatare (în scris sau oral), semnalare; indicație specială pentru a scoate ceva în evidență; specificare, precizare. 2. Distincție care constă în citarea elogioasă a cuiva, în urma succesului obținut la un concurs, un examen etc. – Variantă: (învechit) ménție (NEGRUZZI, S. I 304) s. f.

MENȚIÚNE s.f. 1. Menționare, semnalare; indicație specială, specificare. 2. Distincție care constă în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. mention, lat. mentio].

MENȚIÚNE s. f. 1. menționare; specificare, precizare. 2. distincție constând în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. (< fr. mention, lat. mentio)

MENȚIÚNE ~i f. 1) Aducere la cunoștință; menționare; semnalare. 2) Indicație necesară. 3) Apreciere elogioasă pentru anumite merite. * Diplomă cu ~ diplomă specială înmânată studenților eminenți. 4) Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată unor elevi, unor participanți la o competiție etc. [Sil. -ți-u-] /<fr. mention, lat. mentio, ~onis

mențiune f. mărturie făcută prin graiu sau prin scris: a face mențiunea unui fapt; mențiune onorabilă, distincțiune acordată întrún concurs după premiul și accesitul.

*mențiúne f. (lat. méntio, -ónis, rudă cu minte și amintesc). Acțiunea de a aminti, de a semnala, de a cita: a face mențiunea unuĭ fapt. Mențiune onorabilă, într’un concurs, distincțiune acordată după premiile cele dintîĭ.

menție sf vz mențiune

MÉNȚIE s. f. v. mențiune.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mențiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. mențiúnii; pl. mențiúni

mențiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. mențiúnii; pl. mențiúni


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MENȚIÚNE s. 1. v. semnalare. 2. v. însemnare. 3. v. indicație.

MENȚIUNE s. 1. amintire, citare, indicare, menționare, pomenire, semnalare, (rar) semnalizare. (~ unui fapt semnificativ.) 2. (concr.) consemnare, însemnare, notație, notă, (înv.) izvod, semn. (O ~ răzleață pe marginea unui manuscris.) 3. (concr.) indicație, însemnare, notă, notificare, notificație, observație, precizare, specificare, specificație. (Poartă următoarea ~...)

Intrare: mențiune
mențiune substantiv feminin
  • silabație: men-ți-u-ne
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mențiune
  • mențiunea
plural
  • mențiuni
  • mențiunile
genitiv-dativ singular
  • mențiuni
  • mențiunii
plural
  • mențiuni
  • mențiunilor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F135)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • menție
  • menția
plural
  • menții
  • mențiile
genitiv-dativ singular
  • menții
  • menției
plural
  • menții
  • mențiilor
vocativ singular
plural

mențiune menție

etimologie: