MĂRMURIRE, mărmuriri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a mărmuri și rezultatul ei. – V. mărmuri.

mărmurire sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: marmor~ / P: ~ri / E: mărmuri] (Înv) Înmărmurire de frică, de groază, de uimire etc.

MĂRMURIRE, mărmuriri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a mărmuri și rezultatul ei. – V. mărmuri.

marmorire sf vz mărmurire

mărmurire (reg.) s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmurire (reg.) s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmurire s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

MĂRMURIRE s. v. împietrire, încremenire, înlemnire, înmărmurire, înțepenire, petrificare.

mărmurire s. v. ÎMPIETRIRE. ÎNCREMENIRE. ÎNLEMNIRE. ÎNMĂRMURIRE. ÎNȚEPENIRE. PETRIFICARE.

MĂRMURÍRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a m ă r m u r i și rezultatul ei. Cf. m ă r m u r i (3). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Privea în mărmurire și buzele-și mușca. HELIADE, O. I, 193. Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire. id. ib. 303, cf. 164, 179. Mărmurirea coprinde pe cel nedominat decît de judecata senină. MACEDONSKI, O. IV, 117. – Și: marmoríre s. f. LM. – V. mărmuri.

MARMORIRE s. f. v. mărmurire.