MĂRMURÍRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a m ă r m u r i și rezultatul ei. Cf. m ă r m u r i (3). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Privea în mărmurire și buzele-și mușca. HELIADE, O. I, 193. Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire. id. ib. 303, cf. 164, 179. Mărmurirea coprinde pe cel nedominat decît de judecata senină. MACEDONSKI, O. IV, 117. – Și: marmoríre s. f. LM. – V. mărmuri.