MANDÍBULĂ, mandibule, s. f. 1. Maxilar inferior (la om și animale). 2. Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. ♦ Fiecare dintre cele două părți chitinoase ale aparatului bucal la insecte. – Din fr. mandibule.

mandibulă [At: EL. AN. 24 / Pl: ~e / E: fr mandibule] 1 Maxilar inferior la animale Si: falcă. 2 (Dep) Maxilar inferior la oameni. 3 Fiecare dintre cele două părți care alcătuiesc ciocul păsărilor. 4 Fiecare dintre cele două piese cheratizate ale aparatului bucal la unele insecte, servind la apucarea și la roaderea hranei.

MANDÍBULĂ, mandibule, s. f. 1. Maxilar inferior (și la om și la animale). 2. Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. ♦ Fiecare dintre cele două părți chitinoase ale aparatului bucal la insecte. – Din fr. mandibule.

MANDIBÚLĂ, mandibule, s. f. 1. (Zooi.) Falcă, maxilar inferior la animale. (Emfatic, depreciativ) Hagi-Iordan și-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrîndu-l într-un rîs de bas. C. PETRESCU, R. DR. 249. 2. Fiecare din cele două părți ale ciocului păsărilor. ♦ Piesă bucală tare, cu care insectele taie frunzele sau sfîșie prada.

MANDÍBULĂ s.f. 1. Falcă, maxilar (în special, cel inferior). 2. Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3. Organ din aparatul bucal al unor insecte cu care acestea taie frunzele sau își sfâșie prada. [Cf. fr. mandibule, lat. mandibula].

MANDÍBULĂ s. f. 1. maxilar inferior la animale; falcă. 2. fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3. organ chitinos din aparatul bucal al unor insecte, cu care acestea taie frunzele sau sfâșie prada. (< fr. mandibule, lat. mandibula)

MANDÍBULĂ ~e f. 1) (la om și la animale) Maxilar inferior. 2) Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3) (la insecte) Fiecare dintre cele două părți ale aparatului bucal, servind la supt, mestecat sau înțepat. /<fr. mandibule

*mandíbulă f., pl. e (lat. mandíbula și -lum, d. mándere, a mesteca, a mînca. V. mănînc). Anat. Falca de jos. Fie-care din cele doŭă părțĭ ale cĭoculuĭ păsărilor. Partea proeminentă a guriĭ insectelor.

mandibulă s. f., g.-d. art. mandibulei; pl. mandibule

mandibulă s. f., g.-d. art. mandibulei; pl. mandibule

mandíbulă s. f., g.-d. art. mandíbulei; pl. mandíbule

mandibulă

MANDÍBULĂ s. (ANAT.) 1. maxilar inferior. (~ la vertebrate.) 2. falcă, maxilar. (~ la insecte și crustacee.)

MANDIBULĂ s. (ANAT.) falcă, maxilar. (~ la insecte și crustacee.)

MANDÍBULĂ s. f. 1. Maxilar inferior la animale, falcă; spec. (depreciativ, de obicei la pl.) maxilar al omului. Mandibulă (falcă). EL. AN. 24, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Rînji sub mandibulele puternice, ascunse de mustăți uriașe. PETRESCU, C. V. 187. Și-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrîndu-l într-un rîs de bas. id. R. DR. 249. 2. Fiecare dintre cele două părți care alcătuiesc ciocul păsărilor. Cf. BARCIANU, ALEXI, W. Ciocul [șoimului dunărean] e albăstrui. . . la baza mandibulei, gălbui. LINȚIA, P. II, 140, cf. 44. 3. Fiecare dintre cele două piese cheratinizate ale aparatului bucal la unele insecte, servind la apucarea și la roaderea hranei. Cf. BARASCH, B. 241. Coarnele cărădaștei (mandibulele ) se întrebuințau odinioară în farmacie. N. LEON, MED. 84, cf. FAUNA R.P.R. VIII₁ 15. – Pl. : mandibule. – Din fr. mandibule.