maiori vr [At: MAT. FOLK. 1084 / Pzi: ~resc / E: maior¹] (Rar; pop) A deveni maior¹ (1).

maior¹ sm [At: NECULCE, L. 370 / V: (pop) ~iur / Vc: ~ule, (rar) maiore / Pl: ~i / E: rs майор, ger Major] 1 Grad în ierarhia ofițerilor, superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel. 2 Ofițer cu gradul de maior (1).

maiur sm vz maior¹

MAIOR, maiori, s. m. Grad în armată, imediat superior gradului de căpitan; ofițer avînd acest grad. Maiorul nu lua seamă la acestea, C. PETRESCU, Î. II 131. ◊ General maior v. general.

MAIOR s.m. Grad militar imediat superior gradului de căpitan; ofițer care are acest grad. [Cf. rus. maior, germ. Major].

MAIOR s. m. grad militar imediat superior celui de căpitan. (< rus. maior, germ. Major)

MAIOR maiori m. Ofițer cu grad superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel. /<rus. maior, germ. Major

maior m. ofițer superior care comandă un batalion (în infanterie), un divizion (în cavalerie sau artilerie). [Rus. și nemț. MAIOR]. V. Stat.

*maĭór m. (fr. major, d. lat. májor, majóris, maĭ mare; rus. maĭór. V. major). Ofițer superior de gradu cel maĭ mic și însărcinat cu detaliile serviciuluĭ și cu administrațiunea și cu comanda unuĭ batalion saŭ divizion.

general-maior s. m., pl. generali-maiori; abr. gen.-mr.

maior s. m., pl. maiori; abr. mr.

general-maior s. m., pl. generali-maiori; abr. gen.-mr.

maior s. m., pl. maiori; abr. mr.

general-maior s. m. (sil. -ior), pl. generali-maiori

maior s. m. (sil. -ior), pl. maiori

general-maior

maior (rang militar).

maior (maiori), s. m. – Ofițer superior. Germ. Major, în parte prin intermediul rus. maior, cf. major. – Der. maiorie, s. f. (grad de maior); maioreasă, s. f. (nevasta maiorului).

a avea învoire de la maiorul Gărdescu expr. (mil.) a fugi din cazarmă sărind peste gard.

maiór, s.m. v. maier.

MAIORI vb. IV. Refl. (Rar, în poezia populară) A căpăta gradul de maior, a deveni maior. Bate, Doamne, cu amar Pe maioru din Ardeal, Că de cîn-s-a maiorit Mulți ficiori a cătănit. MAT. FOLK. 1084. - Prez. ind.: maiorese. – V. maior¹.

MAlOR¹ s. m. Grad în ierarhia ofițerilor, superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel; ofițer care are acest grad. Cf. NECULCE, L. 370. Mă rog, mă rog, arhon maiore. . . (a. 1816). KOTZEBUE, U. 16^V/1, cf. BUDAi-DELEANU, LEX. În numărul lor să află Maiorul Martenchevici din reghementul Azof. AR (1829), 9²/18, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Șeful de stat major, major Gramont (a. 1866). URiCARIUL, VII, 239. Comandantul unui polc se numea polcovnic (colonel), al unui batalion, maior, al unei roate, căpitan (a. 1893). ib. XXII, 439. Sub numele unui francez, maior în oastea șvedă. . . , plecă pe ascuns într-o noapte, spre a merge ca să se întîlnească cu regele sved. NEGRUZZI, S. I, 178. Dar maiorul nu lua seama la acestea. C. PETRESCU, Î. II, 131, cf. NOM. PROF. 71. ȘÍ-apoi maiorul nu-i nici el de capul lui. V. ROM. septembrie 1954, 11. De-ar da Dumnezeu un foc, Să arză Sibiiul tot, Să rămîie numai parii, Să să-nțepe generalii, Generalii și maiorii, Cari cătănesc ficiorii! JARNIK-BÎRSEANU, D. 296. Măi, maiore, spete late, Nu mi te temi că te-or bate? Nu te-or bate oștile, Te-or bate lacrimile. ȘEZ. II, 79, cf. BIBICESCU, P. P. 149, HODOȘ, P. P. 212, MAT. FOLK. 1084. Comandă, maiure, bine Pînă sînt pe lîngă tine. CIUAȘANU, V. 56, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. - Pl.: maiori. – Voc. și: (rar) maiore. – Și: (popular) maiúr s. m. – Din rus. майор, germ. Major.

MAlUR s. m. v. maior¹.