MAIEUTICĂ s. f. (La Socrate) Arta de a scoate la iveală în cursul discuțiilor filosofice, prin întrebări neașteptate, adevărul. [Pr.: -ie-u-] – Din fr. maïeutique.^[1]

maieutică sf [At: LL I, 132 / E: fr maïeutique] Metodă socratică folosită în discuțiile filozofice, care presupune ajungerea la o concluzie printr-o succesiune de întrebări și răspunsuri.

MAIEUTICĂ s. f. Metodă prin care se urmărește ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor, a dialogului. [Pr.: -ie-u-] – Din fr. maïeutique.

MAIEUTICĂ s.f. Metodă întrebuințată de Socrate în discuțiile filozofice, constînd în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi. [Pron. ma-ie-u-. / cf. fr. maïeutique, cf. gr. maieutike – priceperea de a moși].

MAIEUTICĂ s. f. (la Socrate) arta de a scoate la iveală în discuțiile filozofice, prin întrebări dibace, adevărurile pe care se presupune că interlocutorul le-ar poseda fără să-și dea seama. (< fr. maïeutique, gr. maieutike)

maieutică (desp. -ie-u-) s. f., g.-d. art. maieuticii

maieutică (-ie-u-) s. f., g.-d. art. maieuticii

maieutică s. f. (sil. -ie-u-), g.-d. art. maieuticii

MAIEUTICĂ s. f. Metoda socratică de predare a cunoștințelor, constînd din folosirea dialogului organizat. De-a lungul replicilor și dialogurilor care prin natura lor de maieutică socratică amintește „colocviile” lui Erasm... străbate un realism optimist, LL I, 132. - Din fr. maïeutique. – Cf. gr. μαιευτική [τέχνη].