magnet sm [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 235 / 31/ V: (înv) ~gnit / Pl: ~eți, (înv, sn) ~uri / E: mgr μαγνήτης, ger Magnet, rs магнит] 1 (Înv; îs piatră ~) Minereu de fier care atrage materialele feromagnetice Vz magnetit. 2 Corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier și de oțel. 3 (Înv; îs) ~ de trăsnet Paratrăsnet. corectată

MAGNÉT, magneți, s. m. Corp care are proprietatea de a atrage fierul sau alte corpuri feromagnetice. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea, ca un magnet. EMINESCU, N. 30. ♦ Fig. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, ALECSANDRI, O. P. 17. Stăpîna acei capele era fanalul care mă Lumina, magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I 38.

MAGNÉT s.m. Corp care are însușirea de a atrage fierul. [Pl. -eți, (rar, s.n.) -turi. / < germ. Magnet, cf. lat., gr. magnes < Magnesia – oraș din Asia Mică, unde au fost descoperite în antichitate minereuri magnetice].

MAGNÉT s. m. corp care are însușirea de a atrage fierul. (< germ. Magnet)

MAGNÉT ~ți m. Corp metalic, care are proprietatea de a atrage fierul și de a acționa asupra altor corpuri cu proprietăți asemănătoare. /<ngr. maghnitis, germ. Magnet

magnet m. 1. substanță minerală ce are proprietatea de a atrage fierul: magnetul natural e un oxid de fier; cel artificial, o bucată de oțel frecat cu alt metal; 2. fig. ceea ce atrage și farmecă.

*magnét m. și n., pl. e (lat. magnes, magnétis, d. vgr. mágnes și magnétes [subînț. lithos, peatră], din Magnezia, un oraș din Lidia, în Asia Mică, unde se găseaŭ magnețĭ. V. manganez). Un mineral, care are proprietatea de a atrage feru. Fig. Ceĭa ce atrage în mod puternic și misterios: frumuseța e un magnet. – Magnetu natural e un oxid de fer, cel artificial e o bucată de oțel frecată cu alt metal. Greciĭ găseaŭ magnețiĭ naturalĭ pe la Magnezia (Lidia, în Asia Mică), ĭar ceĭ artificialĭ par a nu fi fost știuțĭ în Europa în ainte de seculu XII. Magnețiĭ servesc la facerea busolelor și mașinilor electro-magnetice, la recunoașterea feruluĭ în minerale, ĭar în medicină la extragerea așchiilor de fer, la nevralgiĭ ș. a. – Vechĭ magnit (ngr. magnitis).

magnit sm vz magnet

electro-magnet m. bară de fier moale magnetizată prin trecerea unui curent electric.

magnét s. m., pl. magnéți

magnét s. m., pl. magnéți

magnet, pl. magneți

magnét (magnéți), s. m. – Metal care atrage alte metale. – Var. (înv.) magnit. Mr. magnit. Lat. magnes, -etis (sec. XIX), și, mai înainte (sec. XVII) din gr. μαγνήτης. Der. din rus. magnit (Sanzewitsch 205) nu pare posibilă. – Der. (din fr.) magnetic, adj.; magnetism, s. n.; magnetită, s. f.; magnetiza, vb.; magnetizor, s. m.; magneto, s. n.

MAGNÉT (< ngr., germ.) s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare. M. produce în spațiul înconjurător un câmp magnetic, în se exercită forțe (de atragere sau respingere) asupra altor m., asupra conductoarelor parcurse de curenți electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mișcare. M. prezintă două regiuni, numite poli magnetici (nord și sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă. M. pot fi temporari sau permanenți și naturali sau artificiali.

magnet, magneți s. m. (intl.) mână.