2 intrări

11 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

măcău1 [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: mac~, ~cau, mănc~, mâncău / Pl: ~cauă, (6) ~căi / E: mg mankó] 1 sn (Trs; Mar) Bâtă. 2 sn (Trs; Mar) Baston de plimbare. 3 sn (Trs; Mar) Cârjă. 4 sn (Trs; Mar) Vergea. 5 sn (Trs; Mar; îe) A cinsti cu ~l A bate cu măcăul (1). 6 sm (Reg) Om foarte înalt, voinic și cam prost Vz măgădău. 7 sn (Trs; îf măncău) Mâner la toporiștea coasei. 8 sn (Trs; îaf) Picior. 9 s (Reg) Rădăcină a cozii calului. 10 sn (Reg; îs) ~ de vie Butaș.

măcău2 sm [At: PAȘCA, GL. / E: cf mg makog „a țipa, a mârâi”] (Reg) Om care vorbește mult și realizează puțin.

MĂCẮU, măcaie, s. n. (Reg.) Băț, ciomag. – Comp. magh. mákó.

măcắŭ n., pl. ăĭe (cp. cu moacă 2. Ung. mákó înseamnă „bunică”). Nord. Cĭomag. Lovitură de cĭomag.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MĂCĂU s. v. baston, bâtă, ciomag, cotor, măciucă, picior, rădăcină, toiag.

măcău s. v. BASTON. BÎTĂ. CIOMAG. COTOR. MĂCIUCĂ. PICIOR. RĂDĂCINĂ. TOIAG.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

măcắu, s.n. – v. macău („toiag”).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

MĂCĂU, fam. (16 A I 388, 539) și s. băn. < subst. ard. (ciomag).


Dicționare neclasificate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

MĂCĂU1 subst. 1. S. n. (Transilvania, Maram.) Băț, ciomag, toroipan (BUDAI-DELEANU, LEX, LB, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, TDRG, ALEXI. W., ALR II/I MN 148, 3 962/284), măciucă (ALEXI, W.) ; toiag, (LB, T. PAPAHAGI, M 224, ȚIPLEA, P. P. 112) ; cîrjă (LB) ; baston (de plimbare) (TDRG, ALR II 3 360/362); vergea (CABA, SĂL. 90). Bate cu măcăul (a. 1 767) IORGA, S. D. XIII, 266. Pentru siguranția și apărarea despre lupi trebuie să poarte măcao. . . ferecate cu fieru și ascuțite. COD. SILV. 37. Cînd i trece peste on-tău, S-o treci, mîndruț, de-on măcău. ȚIPLEA, P. P. 51. Bate-ți gura cu măcău, Să nu bată ca on-capău. BÎRLEA, C. P. 296. ♦ Bătaie, lovitură cu măcăul (1). Cinstit-ai pe tată-tău? Toată dziua c-un macău! MARIAN, SA. 36. 2. S. m. (Regional) Epitet dat unui om foarte înalt (v. p r ă j i n ă, p ă l e a ț ă) voinic și cam prost (v. m ă g ă d ă u). Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, cf. CV 1 951, nr. 5, 26. 3. S. n. (Transilv., în forma măncău) Mîner la toporiștea coasei; picior. ALR I 940/231 cf. ALRM SN I h 40, 41. 4. Subst. (Prin fostul județ Vîlcea) Parte a cozii calului pe care crește părul; rădăcină. Cf. CIAUȘANU, GL. 5. S. n. (Regional, în sintagma) Măcău de vie = butaș (Bocșa-Zălau). ALR II 6 109/ 279. – Pl.: măcauă și (2) măcăi. - Și măcau (PONTBRIANT, D., LM, DDRF), măncău, macău mîncău (ALRM SN I h 40, 41) s. n. – Din magh. mankó.

MĂCĂU 2 s. m. (Regional) Om care vorbește mult și realizează puțin (Răhău-Alba Iulia) PAȘCA; GL. - Cf. magh. m a k o g „a țipa, a mîrîi”.

Intrare: Măcău
Măcău nume propriu
nume propriu (I3)
  • Măcău
Intrare: măcău
substantiv neutru (N46)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • măcău
  • măcăul
  • măcău‑
plural
  • măcaie
  • măcaiele
genitiv-dativ singular
  • măcău
  • măcăului
plural
  • măcaie
  • măcaielor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)