mânza v vz mânzi

mănza v vz mânzi

mănză sf vz mânză

mănzi v vz mânzi

mânsă sf vz mânză

mânță sf vz mânză

mânză sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XVI, 208 / V: măn~, ~nsă, ~nță, mun~ / Pl: ~ze / E: mânz + -ă] 1 Pui de sex feminin al iepei Si: coștrușă, mănzoacă, mânzoancă. 2 (Reg; îe) A avea ~ A fi pornit pe ceartă. 3 (Reg; dep) Femeie depravată.

mânzi [At: GORJAN, H. II, 9/20 / V: (reg) mâ~, mi~, ~za v / Pzi: 3 ~ește / E: mânz] (Pop; c. i. armăsari, măgari) 1 vt A fecunda. 2 vrr A se împreuna.

minzi v vz mânzi

munză sf vz mânză

MÎNZĂ, mînze, s. f. (Rar) Puiul de sex feminin al iepei. Iacă badea trece Oltul, Că-i cunosc mînza și portul. BIBICESCU, P. P. 36.

MÂNZĂ ~e f. Pui femelă de iapă. /Din mânz

mînză f., pl. e (d. mînz). Ĭapă pînă la etatea de un an.

mînzésc v. intr. (d. mînz). Se zice despre ĭepe cînd îs în căldurĭ.

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

MÂNZĂ s. (ZOOL.) (reg.) coștrușă, mărțânioară, mânzoacă, mânzoancă. (~ de iapă de rasă.)

MÎNZĂ s. (ZOOL.) (reg.) coștrușă, mărțînioară, mînzoacă, mînzoancă. (~ de iapă de rasă.)

mânzi, pers. 3 sg. mânzește, vb. IV (reg.) a fecunda (o iapă), a se împerechea.

MĂNZA vb. I v. mînzi.

MĂNZĂ s. f. v. mînză.

MĂNZÍ vb. IV v. mînzi.

MINZÍ vb. IV v. mînzi.

MÎNZÁ vb. I v. mînzi.

MÎNZĂ s. f. 1. Puiul de sex feminin al iepei; (regional) mînzoacă, mînzoancă, coștrușă, mărțînioară. 7 iepe strîjnice, 30 mînzi cu mînze (a. 1793). URICARIUL , XVI, 208, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF, ALEXI, W., 197. Ungurean c-o biată mînzâ toată vara căra brînză. POP., ap. HEM 1 527, cf. H II 131. Jandarii. . . mă întreabă: Ce-ai făcut cu mînza neagră? DOINE, 44. Iacă badea trece Olt Că-i cunosc mînza și portul ! Iacă badea trece dealul Că-i cunosc mînza și calul ! BIBICESCU, P. P. 36, cf. com. MARIAN, ALR I 1 098, 1 107 ALR II, 762, 836, A V 14, VI 26. ◊ E x p r. (Regional) A avea mînză = a fi pornit pe ceartă, a avea arțag. Cf. ZANNE, P. IX, 656. 2. (Regional) Epitet pentru o femeie stricată. Cf. BUL. FIL. XI-XII, 493. – Pl.: mînze. – Și: mînsă (ALR II 836), mînță (ALR I 1 107/590), mănză (LB, CIHAC, I 157), múnză (ALR I 1 098/159) s. f. – Mînz + suf. -ă.

MÎNZI vb. IV. Tranz. (Popular, complementul indică armăsari, măgari) A fecunda; (r e f l. r e c i p r.) a se împreuna, a se împerechea. Cîte 20 de iepe mă[n]ziia un harmasar. HERODOT (1 645), 79. Ieșea un armăsariu din marea și se mînzea iapa cu dînsul. GORJAN, J. II, 9/20, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, CIHAC, I, 157, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., SCRIBAN, D., H XVII 228,. CHEST. V 33/61, com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ, ALR I 1 104, ALR II 5 532. - Prez. ind. pers. 3: mînzește. – Și: (regional) mănzí, minzí (ALR I 1 104/772) vb. IV, mînza (ALR I 1 104/144) vb. I. – V. mînz.