mâncător, ~oare [At: CORESI, EV. 287 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: mânca + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care mănâncă Si: consumator. 3 sm (Îvp; îs) ~ de oameni Canibal. 4 sf (Orn; reg; îc) ~oare-de-albine Prigoare (Merops apiaster). 5 sm (Înv) Membru de familie. 6 sm (Înv; pgn) Om care trebuie hrănit Si: gură. 7 a (Îvr) Mâncăcios (2). 8 a (Rar; fig) Cheltuitor. 9-10 sm, a (Înv) (Om) care spoliază. 12 sm, a (Înv) (Om) intrigant. 13 a (Îvr) Comestibil. 14 sf (Arg) Gură.

mâncătorie sf [At: DIONISIE, C. 168 / Pl: ~ii / E: mâncător + -ie] 1 (Asr) Însușire necinstită a unor bunuri aflate în administrare proprie. 2 (Fam) Intrigă. 3 (Fam) Bârfă.

mâncătoriu, ~oare smf, a vz mâncător

MÎNCĂTOR, -OARE, mîncători, -oare, s. m. și f. Cel care obișnuiește să mănînce mult; lacom la mîncare. De nu-ți fi mîncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Mîncător de oameni = canibal, antropofag. În ostroavile caraibice lăcuie oameni sălbatici... sau, mai bine zicînd, mîncători de oameni. DRĂGHICI, R. 158.

MÎNCĂTORIE, mîncătorii, s. f. (Familiar) 1. Hoție, fraudă, delapidare; risipă. Fusese la pușcărie pentru mîncătorie din hrana ostașilor. I. BOTEZ, ȘC. 64. Clucerul Alecu făcuse mîncătorii, abuzuri. GHICA, S. 3. Scoase pe sofragiu și pe stolnic, sub cuvînt de mîncătorie, și puse în locul lor pe alții aleși de dînsul după sprînceană. FILIMON, C. 119. 2. Intrigă, bîrfeală. Jupîn Rănică Vulpoiul nu se lăsă de mîncătorii și de vicleșuguri nici cînd ajunse om de frunte. ODOBESCU, S. A. 468.

MÂNCĂTOR ~i m. rar Persoană (sau altă ființă) care mănâncă (mult). * ~ de oameni canibal; antropofag. /a mânca + suf. ~ător

mâncător a. și m. care mănâncă.

mâncâtorie t. abuz, risipă de bani publici: voiu da poruncă să cerceteze mâncătoriile tale FIL.

mîncătoríe f. Mîncare de banĭ publicĭ, delapidare, deturnare, malversațiune.

mâncător adj. m., s. m., pl. mâncători; adj. f., s. f. sg. și pl. mâncătoare

mâncătorie s. f., art. mâncătoria, g.-d. art. mâncătoriei; pl. mâncătorii, art. mâncătoriile (desp. -ri-i-)

mâncător adj. m., s. m., pl. mâncători; adj. f., s. f. sg. și pl. mâncătoare

mâncătorie s. f., art. mâncătoria, g.-d. art. mâncătoriei; pl. mâncătorii, art. mâncătoriile

mâncător s. m., adj. m., pl. mâncători; f. sg. și pl. mâncătoare, g.-d. sg. art. mâncătoarei

mâncătorie s. f., art. mâncătoria, g.-d. art. mâncătoriei; pl. mâncătorii, art. mâncătoriile

mâncător de oameni expr. (intl.) procuror.

mâncător de rahat expr. (peior.) 1. om lipsit de caracter; (om) bârfitor, clevetitor. 2. mincinos.

MÂNCĂTOR s. v. consumator.

MÂNCĂTOR adj., s. v. asupritor, exploatator, împilător, opresiv, opresor, persecutor, prigonitor.

MÂNCĂTOR adj. v. avid, lacom, mâncăcios, nesătul, nesațios, pofticios.

MÂNCĂTORIE s. v. delapidare, escrocherie, fraudă, hoție, intrigă, mașinație, uneltire.

mâncător, -oare s.m., s.f., adj. I 1 s.m., s.f. (adesea urmat de determ. introduse prin prep. „de”) consumator. Este un mare mâncător de carne. 2 s.m., s.f. (înv. și pop.) mâncător de oameni v. Antropofag. Canibal. 3 s.f. (ornit.; reg.) mâncătoare-de-albine v. Albinar. Albinărel. Furnicar¹. Prigoare. Viespar (Merops apiaster). 4 s.f. (anat.; la oameni; arg.) v. Cavitate bucală. Cavitate orală. Gură. 5 s.m., s.f. (vulg.) mâncător de căcat = mâncător de rahat v. a Bârfitor. Calomniator. Clevetitor. Defăimător. Denigrant. Denigrator. Detractor. Ponegritor; b Caiafă. Fățarnic. Ipocrit. Machiavelist. Mincinos. Perfid. Prefăcut. Șiret³. Viclean. II adj. (înv. și reg.) 1 (despre mâncăruri) v. Comestibil. 2 (despre ființe) v. Avid. Insațiabil. Lacom. Mâncăcios. Nesătul. Nesățios. Pofticios. Vorace. III fig. 1 adj. (în opoz. cu „econom”; fam.; despre oameni) v. Cheltuitor. Risipitor. 2 s.m., s.f., adj. (înv.) v. Asupritor. Exploatator. Împilător. Opresiv. Opresor. Oprimant. Persecutor. Prigonitor. Vampir. 3 adj., s.m. (înv.) v. Bizantin. Intrigant.

mâncătorie s.f. fig. (fam.) I 1 v. Cabală. Intrigă. Jonglerie. Manevră. Manoperă. Mașinație. Tramă. Țesătură. Uneltire. Urzeală. 2 v. Bârfă. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detracție. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. II (jur.) v. Delapidare. Escrocherie. Fraudă. Hoție.

MÎNCĂTOR s. consumator. (E un mare ~ de...)

mîncător adj., s. v. ASUPRITOR. EXPLOATATOR. ÎMPILĂTOR. OPRESIV. OPRESOR. PERSECUTOR. PRIGONITOR.

mîncător adj. v. AVID. LACOM. MÎNCĂCIOS. NESĂTUL. NESĂȚIOS. POFTICIOS.

mîncătorie s. v. DELAPIDARE. ESCROCHERIE. FRAUDĂ. HOȚIE. INTRIGĂ. MAȘINAȚIE. UNELTIRE.

MÎNCĂTÓR, -OÁRE adj., s. f. I. Adj. 1. (De obicei urmat de determinări; adesea substantivat) (Ființă) care mănîncă; consumator. Gadinelor și corbilor mâncători de stârv semănîndu-ne. CORESI, EV. 287. De nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. M-am hotărît să rămîn mâncător de pește. SADOVEANU, O. IX, 453. Mîncători de orez. BOUREANU, S. P. 9. ◊ (Învechit și popular) Mîncător de oameni = canibal. Sălbatici . . . mîncători de oameni. DRĂGHICI, R. 158/19. Dincolo de partea de mare a acestor femei-pești, este țara mâncătorilor de oameni. PAMFILE, DUȘM. 301. ◊ C o m p u s: (regional) mîncătoare-de-albine = prigorie (Merops apiaster). Merops, merope sau mîncătoare-de-albini. ȘINCAI, în DR. V, 560. ♦ (Substantivat) Membru de familie (p. g e n e r. om) care trebuie hrănit; gură. Mîncători era ca cinci mie de bărbați. CORESI, EV. 256, cf. VARLAAM, C. 191. ♦ (Învechit și regional) Mîncăcios. Iaca om mîncătoriu și vin băutoriu. N. TEST. (1648), 14^v/11. Ploile semănătorilor, vara plantatorilor, toamna culegătorilor și iarna de-a gata m]ncătorilor place. CANTEMIR, IST. 85. Un cotoi sau pisică, Din două nu știu care, Nici mare nici prea mică, Dar foarte mîncătoare. ALEXANDRESCU, O. I, 211, cf. ALR I 783/5, 9, 35, 77, 122, 170. Îi mare mîncători. ALR II 4056/76, cf. 4057/76. ♦ F i g. (Rar) Cheltuitor, risipitor. Cf. COSTINESCU. 2/ (Învechit; adesea substantivat) Exploatator, jefuitor, jecmănitor. Pîra pe Costandin Vodă de rău și de ficlean și de mîncătoriu. IST. Ț. R. 116. Numai mîncâtorii aveau voie rea, că nu puteau mînca ca în zilele de-nainte altoru domni. N. COSTIN, LET². II, 89, cf. LB. O să te țintuiesc în poarta curții domnești, ca să dau pildă și la alți mîncători ca tine. FILIMON, O. I, 172. Apăra totdeauna interesele sârâcimei din sat față cu mîncătorii. f (1891), 325. îți priește mai bine. . . Să despoi de-a lui dar pe cine-ți grăiește-mpotrivă. Crai mîncător de norod. . . ! MURNU, I. 10. ♦ (Substantivat) Intrigant. Șade cu rumânii de vorbă, îi întreabă . . . Vodă e bun, mă, dar mîncătorii sînt răi. HELIADE, O. I, 276. 3. (Învechit și regional) Comestibil. Bucate multe mîncătoare (a. 1573). CUV. D. BĂTR. I, 23/6. Paseri. . . curate, mîncătoare sau bune de mîncare. MARIAN, O. I, 426. II. S. f. (Argotic) Gură (care mănîncă 1). GR. S. VII, 119, cf. ALAS III -IV, 113/5, ALR I 1383/268. – Pl.: mâncători, -oare. - – Și: (învechit) mîncătóriu, -oáre adj. – Mînca + suf. -tor.

MÎNCĂTORÍE s. f. 1. (Astăzi rar; mai ales în construcții cu verbul „a face”) Însușire necinstită a unor bunuri (aflate în administrare proprie). Dovedind că vor face mîncătorie, în ocnă vor putrezi. DIONISIE, C. 168. Sînt uniți cu ei a nu ne lăsa să ne întindem la nici o mîncătorie. PR. DRAM. 62, cf. 66. Foarte să se ferească numitul vătaf a nu face mâncătorii (a. 1825) DOC. EC. 348, cf. BARIȚIU, P. A. I, 385. Clucerul Alecu, făcuse mîncâtorii, abuzuri sau prevaricațiuni, cum se zice astăzi. GHICA, S. 3. Scoase pe sofragiu și pe stolnic sub cuvînt de mîncătorie și puse în locul lor pe alții, FILIMON, O. I, 154, cf. 165, 172. Jupîn Bănică Vulpoiul nu se lăsă de mîncâtorii și de vicleșuguri, nici cînd ajunse om de frunte. ODOBESCU, S. III, 246. Fusese la pușcărie pentru mîncătorie din hrana ostașilor. I. BOTEZ, ȘC. 64, cf. CIAUȘANU, GL., GR. S. VII, 119. 2. (Familiar) Intrigă, bîrfeală. – Pl.: mîncătorii. – Mîncător + suf .--ie.