mâncător, ~oare [At: CORESI, EV. 287 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: mânca + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care mănâncă Si: consumator. 3 sm (Îvp; îs) ~ de oameni Canibal. 4 sf (Orn; reg; îc) ~oare-de-albine Prigoare (Merops apiaster). 5 sm (Înv) Membru de familie. 6 sm (Înv; pgn) Om care trebuie hrănit Si: gură. 7 a (Îvr) Mâncăcios (2). 8 a (Rar; fig) Cheltuitor. 9-10 sm, a (Înv) (Om) care spoliază. 12 sm, a (Înv) (Om) intrigant. 13 a (Îvr) Comestibil. 14 sf (Arg) Gură.

mâncător a. și m. care mănâncă.

mâncător adj. m., s. m., pl. mâncători; adj. f., s. f. sg. și pl. mâncătoare

mâncător adj. m., s. m., pl. mâncători; adj. f., s. f. sg. și pl. mâncătoare

mâncător s. m., adj. m., pl. mâncători; f. sg. și pl. mâncătoare, g.-d. sg. art. mâncătoarei

MÂNCĂTOR adj. v. avid, lacom, mâncăcios, nesătul, nesațios, pofticios.

MÂNCĂTOR adj., s. v. asupritor, exploatator, împilător, opresiv, opresor, persecutor, prigonitor.

mîncător adj. v. AVID. LACOM. MÎNCĂCIOS. NESĂTUL. NESĂȚIOS. POFTICIOS.

mîncător adj., s. v. ASUPRITOR. EXPLOATATOR. ÎMPILĂTOR. OPRESIV. OPRESOR. PERSECUTOR. PRIGONITOR.

MÎNCĂTÓR, -OÁRE adj., s. f. I. Adj. 1. (De obicei urmat de determinări; adesea substantivat) (Ființă) care mănîncă; consumator. Gadinelor și corbilor mâncători de stârv semănîndu-ne. CORESI, EV. 287. De nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. M-am hotărît să rămîn mâncător de pește. SADOVEANU, O. IX, 453. Mîncători de orez. BOUREANU, S. P. 9. ◊ (Învechit și popular) Mîncător de oameni = canibal. Sălbatici . . . mîncători de oameni. DRĂGHICI, R. 158/19. Dincolo de partea de mare a acestor femei-pești, este țara mâncătorilor de oameni. PAMFILE, DUȘM. 301. ◊ C o m p u s: (regional) mîncătoare-de-albine = prigorie (Merops apiaster). Merops, merope sau mîncătoare-de-albini. ȘINCAI, în DR. V, 560. ♦ (Substantivat) Membru de familie (p. g e n e r. om) care trebuie hrănit; gură. Mîncători era ca cinci mie de bărbați. CORESI, EV. 256, cf. VARLAAM, C. 191. ♦ (Învechit și regional) Mîncăcios. Iaca om mîncătoriu și vin băutoriu. N. TEST. (1648), 14^v/11. Ploile semănătorilor, vara plantatorilor, toamna culegătorilor și iarna de-a gata m]ncătorilor place. CANTEMIR, IST. 85. Un cotoi sau pisică, Din două nu știu care, Nici mare nici prea mică, Dar foarte mîncătoare. ALEXANDRESCU, O. I, 211, cf. ALR I 783/5, 9, 35, 77, 122, 170. Îi mare mîncători. ALR II 4056/76, cf. 4057/76. ♦ F i g. (Rar) Cheltuitor, risipitor. Cf. COSTINESCU. 2/ (Învechit; adesea substantivat) Exploatator, jefuitor, jecmănitor. Pîra pe Costandin Vodă de rău și de ficlean și de mîncătoriu. IST. Ț. R. 116. Numai mîncâtorii aveau voie rea, că nu puteau mînca ca în zilele de-nainte altoru domni. N. COSTIN, LET². II, 89, cf. LB. O să te țintuiesc în poarta curții domnești, ca să dau pildă și la alți mîncători ca tine. FILIMON, O. I, 172. Apăra totdeauna interesele sârâcimei din sat față cu mîncătorii. f (1891), 325. îți priește mai bine. . . Să despoi de-a lui dar pe cine-ți grăiește-mpotrivă. Crai mîncător de norod. . . ! MURNU, I. 10. ♦ (Substantivat) Intrigant. Șade cu rumânii de vorbă, îi întreabă . . . Vodă e bun, mă, dar mîncătorii sînt răi. HELIADE, O. I, 276. 3. (Învechit și regional) Comestibil. Bucate multe mîncătoare (a. 1573). CUV. D. BĂTR. I, 23/6. Paseri. . . curate, mîncătoare sau bune de mîncare. MARIAN, O. I, 426. II. S. f. (Argotic) Gură (care mănîncă 1). GR. S. VII, 119, cf. ALAS III -IV, 113/5, ALR I 1383/268. – Pl.: mâncători, -oare. - – Și: (învechit) mîncătóriu, -oáre adj. – Mînca + suf. -tor.