15 definiții pentru locuință lăcuință

LOCUÍNȚĂ, locuințe, s. f. Loc, casă, construcție în care locuiește sau poate locui cineva; domiciliu. [Var.: (înv.) lăcuínță s. f.] – Locui + suf. -ință.

LOCUÍNȚĂ, locuințe, s. f. Loc, casă, construcție în care locuiește sau poate locui cineva; domiciliu. [Var.: (înv.) lăcuínță s. f.] – Locui + suf. -ință.

LOCUÍNȚĂ, locuințe, s. f. Casă, apartament, încăpere unde locuiește cineva. V. adăpost. Ieși să grăbească pregătirea locuinței pentru noapte. DUMITRIU, N. 131. Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară. CĂLINESCU, E. 49. Își schimba locuința des. VLAHUȚĂ, O. A. III 18. ◊ Fig. O lume întreagă mișună pe puntea acelor locuințe plutitoare. BART, E. 330. – Variantă: (învechit) lăcuínță (KOGĂLNICEANU, S. 4) s. f.

locuínță s. f., g.-d. art. locuínței; pl. locuínțe

locuínță s. f., g.-d. art. locuínței; pl. locuínțe

LOCUÍNȚĂ s. 1. adăpost, așezare, casă, cămin, domiciliu, sălaș, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezământ, șezut, (fig.) bârlog, cuib, culcuș. (Unde își are el ~?) 2. locuință lacustră = locuință palustră; locuință palustră v. locuință lacustră.

LOCUÍNȚĂ ~e f. Casă, încăpere în care se locuiește. [G.-D. locuinței; Sil. -cu-in-] /a locui + suf. ~ință

locuință f. loc sau casă de locuit.

locuínță f., pl. e (d. locuĭesc). Domiciliŭ, locu saŭ casa în care locuĭeștĭ.

LĂCUÍNȚĂ s. f. v. locuință.

LĂCUÍNȚĂ s. f. v. locuință.

LĂCUÍNȚĂ s. f. v. locuință.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

LOCUÍNȚĂ s. adăpost, așezare, casă, cămin, domiciliu, sălaș, (reg.) săláșnă, (Transilv.. Ban. și Bucov.) cortél, (înv.) locáș, mutáre, mutát, odáie, sat, sălășluínță, sălășluíre, ședére, șezămî́nt, șezút, (fig.) bîrlóg, cuib, culcúș. (Unde își are el ~?)

LOCUINȚĂ. Subst. Locuință, locaș (rar), domiciliu, casă, căsuță (dim.), căscioară, căsișoară (rar), căsulie (rar), căsoaie (augm.), adăpost, acioală (rar), sălaș (pop.), cămin (fig.), penați (fig., livr.). Vilă. Conac. Castel, palat, palută (reg., înv.). Clădire, imobil, bloc, blochaus (rar), bloc-turn, zgîrie-nori. Cămin (studențesc); internat; cazarmă. Azil, orfelinat. Hotel, motel, camping, cabană. Colibă, budă (reg.), comarnic, surlă, cocioabă, tîroagă (reg.), coștoroabă (rar), magherniță, hardughie, șandrama, chichineațâ (fam.), baracă, bojdeucă (reg.), bujdă (reg.), otac (reg.), coșmagă (reg.), coșmelie (reg.), colnă (reg.), izbă, bordei, bordeiaș (dim.). Palafită, locuință palustră, locuință lacustră. Apartament; garsonieră; mansardă. Spațiu locativ. Vb. A locui, a domicilia; a sta; a se stabili, a(-și) avea domiciliul. V. construcție, încăpere, locuire.

locuínță-típ s.f. (constr.) Locuință alcătuită după același plan cu altele ◊ „Ministerul Industriei Materialelor de Construcții a inițiat un interesant experiment, constând în construirea unei locuințe-tip pentru inginerii și cadrele tehnice ale cooperativei [...] Ea este clădită din prefabricate, materiale de construcție noi, cu însușiri termoizolante și termoacustice superioare.” Sc. 4 X 71 p. 2 (din locuință + tip)

Intrare: locuință
locuință
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular locuință locuința
plural locuințe locuințele
genitiv-dativ singular locuințe locuinței
plural locuințe locuințelor
vocativ singular
plural
lăcuință
substantiv feminin (F1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular lăcuință lăcuința
plural lăcuințe lăcuințele
genitiv-dativ singular lăcuințe lăcuinței
plural lăcuințe lăcuințelor
vocativ singular
plural