17 definiții pentru laringe larinx


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

LARÍNGE, laringe, s. n. (Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din it. laringe. Cf. fr. larynx.

LARÍNGE, laringe, s. n. (Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din it. laringe. Cf. fr. larynx.

laringe sn [At: CANTEMIR, IST. 160 / V: (înv) laring[1], ~nga, ~ngs, ~nx / Pl: ~ / E: lat larynx, it laringe] (Atm) Organ de forma unui tub, alcătuit din mai multe cartilaje articulate între ele, situat între trahee și baza limbii și care produce vocea cu ajutorul coardelor vocale.

  1. În original, fără accent. Am adăugat totuși un posibil accent — LauraGellner

LARÍNGE s. m. Partea superioară a traheii, formată din cartilaje, la capătul căreia sînt situate coardele vocale; (popular) gîtlej, beregată.

LARÍNGE s.n. Organ situat în partea superioară a traheii, unde se găsesc coardele vocale. [Pl. invar., var. larinx s.n. / < it. laringe, cf. fr., gr. larynx].

LARÍNGE s. n. partea superioară a traheii, organ al fonației. (< it. laringe)

LARÍNGE ~ n. Partea superioară a traheii unde se găsesc și coardele vocale. /<it. laringe

*larínge n., pl. tot așa, ca meninge și faringe (vgr. larygx, láryggos, m.). Anat. Organu esențial al vociĭ (gîtu, gîtleju), format din maĭ multe pĭese mobile unele peste altele, în partea de sus a traheiĭ artere: cea maĭ mică iritațiune a laringeluĭ provoacă tuse. – Și larinx, pl. urĭ.

larinx n. organul vocii și al respirațiunii, constituit de partea superioară a traheei-artere.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LARÍNGE s. (ANAT.) (pop.) beregată, gâtlej, înghițitoare, (reg.) gâtiță.

LARINGE s. (ANAT.) (pop.) beregată, gîtlej, înghițitoare, (reg.) gîtiță.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

LARÍNGE (< it.) s. n. Organul esențial al fonației, care produce vocea cu ajutorul coardelor vocale. Reprezintă primul segment al căilor respiratorii, fiind un conduct aerian, interpus între faringe și trahee, în partea mediană și anterioară a gâtului, format din mai multe cartilaje articulate între ele și puse în mișcare de un aparat muscular complex. Orificiul superior al l., denumit glotă, este închis în momentul deglutiției de epiglotă. Sin. (pop.) beregată.

Intrare: laringe
substantiv neutru (N30)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • laringe
  • laringele
plural
  • laringe
  • laringele
genitiv-dativ singular
  • laringe
  • laringelui
plural
  • laringe
  • laringelor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • larinx
  • larinxul
  • larinxu‑
plural
  • larinxuri
  • larinxurile
genitiv-dativ singular
  • larinx
  • larinxului
plural
  • larinxuri
  • larinxurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

laringe larinx

etimologie: