JURISPRUDENȚĂ, jurisprudente, s. f. 1. Totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu; spec. ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în care judecă în mod obișnuit un tribunal un litigiu. 2. Analiza naturii dreptului și a sistemelor juridice; filosofia dreptului. – Din fr. juris- prudence, lat. jurisprudentia.

jurisprudență sf [At: NEGRUZZI, S. I, 333 / V: iu~^[1] / Pl: ~țe / E: fr jurisprudence, lat jurisprudentia] 1 Totalitate a hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu. 2 (Spc) Ansamblu de decizii ale unui tribunal. 3 Fel în care un tribunal judecă un litigiu. 4 Interpretare a unei situații neprevăzute de lege care capătă putere de lege. 5 Știință a dreptului.

*JURISPRUDENȚĂ (pl. -țe) sf. ⚖️ 1 Știința dreptului și a legilor ¶ 2 Totalitatea sentințelor judecătorești ¶ 3 Normele după care trebuesc judecate anumite cazuri, cum trebuesc interpretate anumite legi, stabilite prin sentințele date [fr.].

JURISPRUDENȚĂ, jurisprudențe, s. f. 1. Totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu; spec. ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în care judecă în mod obișnuit un tribunal un litigiu. 2. Știința dreptului. – Din fr. jurisprudence, lat. jurisprudentia.

JURISPRUDENȚĂ, jurisprudențe, s. f. 1. Soluție dată cu prilejul dezlegării unei cauze de către tribunale sau alte organe de jurisdicție, prin interpretarea unei norme prevăzute de lege sau de alt act normativ ori, în lipsă, prin determinarea normei juridice aplicabile cazului, cu ajutorul principiilor legislației. 2. Totalitatea hotărîrilor pronunțate de unul sau mai multe tribunale ori alte organe de jurisdicție, privitor la o anumită materie juridică. 3. (Învechit) Știința dreptului. Era un om versat în jurisprudență. NEGRUZZI, S. I 333.

JURISPRUDENȚĂ s.f. 1. Soluție dată cu prilejul dezlegării unei cauze de către un organ de jurisdicție prin interpretarea unei norme prevăzute de lege sau de alt act normativ ori prin determinarea normei juridice aplicabile cazului cu ajutorul principiilor legislației. 2. Totalitatea hotărîrilor pronunțate asupra unor anumitor cazuri de unul sau de mai multe organe de jurisdicție. 3. (Liv.) Științe juridice; drept. [Cf. fr. jurisprudence, lat. iurisprudentia].

JURISPRUDENȚĂ s. f. 1. totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu; (spec.) ansamblu de decizii ale unui tribunal. 2. știința dreptului. (< fr. jurisprudence, lat. jurisprudentia)

JURISPRUDENȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de principii juridice; știință a dreptului. 2) Ansamblu de decizii sau soluții date de un organ de jurisdicție în anumite probleme de drept. [G.-D. jurisprudenței; Sil. -ris-pru-] /<lat. jurisprudentia, fr. jurisprudence

jurisprudență f. 1. știința dreptului și a legilor: 2. totalitatea principiilor de drept urmate într’o țară sau asupra unei materii.

jurisprudénță f., pl. e (lat. jurisprudentia, d. jus, gen. juris, drept, și prudentia, știință). Știința dreptuluĭ. Modu în care tribunalele decid de ordinar în privința cutăruĭ saŭ cutăruĭ punct: jurisprudența înlocuĭește de multe orĭ tăcerea legiĭ.

jurisprudență s. f., g.-d. art. jurisprudenței; pl. jurisprudențe

jurisprudență s. f., g.-d. art. jurisprudenței; pl. jurisprudențe

jurisprudență s. f., g.-d. art. jurisprudenței; pl. jurisprudențe

JURISPRUDENȚĂ s. v. drept.

jurisprudență s.f. (jur.) drept, <înv. și pop.> legile (v. lege), <înv.> drit, știința pravilelor (v. știință). La facultate a studiat jurisprudența.

JURISPRUDENȚĂ s. drept, (înv. și pop.) legile (pl. art.), (înv.) drit. (Învață ~.)