ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Cuvânt sau expresie împrumutate din limba italiană de o altă limbă și neadaptate la sistemul acesteia. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de italiană. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.^[1] corectat(ă)

italienism sn [At: RUSSO, S. 39 / P: ~li-e~ / Pl: ~e / E: it italianismo, fr italianisme] 1-2 Expresie sau cuvânt împrumutat (fără necesitate) din limba italiană (10). 3 Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de limba italiană.

ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat (fără necesitate) din limba italiană. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de italiană. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.

ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat din limba italiană. A se curăți [limba] de latinism și de italienism... RUSSO, S. 39. 2. Curent lingvistic reacționar inițiat de I. Eliade Rădulescu, avînd ca scop apropierea prin mijloace artificiale a limbii romîne de limba italiană. – Pronunțat: -li-e-.

ITALIENISM s.n. 1. Element de jargon de origine italiană. 2. Curent lingvistic inițiat de I. Heliade-Rădulescu, care urmărea apropierea prin mijloace artificiale a limbii române de limba italiană. [Pron. -li-e-. / cf. fr. italianisme].

ITALIENISM s. n. 1. cuvânt, expresie, element de jargon de origine italiană. 2. curent lingvistic inițiat de I. Heliade Rădulescu, care urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba italiană. 3. habitudine, caracter italian. (< it. italianismo, fr. italianisme)

ITALIENISM ~e n. 1) Curent lingvistic apărut în sec. XIX, care căuta în mod artificial să apropie limba română de limba italiană. 2) Împrumut lexical din limba italiană. /italian + suf. ~ism

italienism (desp. -li-e-) s. n., pl. italienisme

italienism (-li-e-) s. n., (idiotisme) pl. italienisme

italienism s. n. (sil. -li-e-), pl. italienisme

ITALIENISM s. n. (cf. it. italienismo, fr. italienisme): 1. concepție greșită, proprie lui I. Heliade Rădulescu (1802-1872), după care limba română și limba italiană ar fi „dialecte” ale unei limbi unice. Heliade urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba italiană, creându-și un „jargon italo-român” de înfățișare grotescă și compunând poezii în acest jargon. Principalele modificări făcute de Heliade au fost: notarea prin qu a lui c; dublarea consoanelor și vocalizarea finalelor din cuvinte, ca de exemplu quel = cel, quand = când; syllaba, corrupt, sufflet, illustru, abbatere, adducere, suppun, opposițiune, commitere, collecție; ellu = el, quellu = cel, allu = al etc. Chiar unele cuvinte existente în limbă au fost modificate ca scriere după limba italiană, cum au fost angeli („îngeri”), batelle („corăbii”), baciu („sărut”), bellă („frumoasă”), belețe („frumusețe”), bellissime („foarte frumoase”), damă amată („doamnă iubită”), donzelle („jupânese”), passă („trece”), popol („popor”), solemnel („solemn”), stravagant („extravagant”), tempeste („furtuni”), calle („cale”, „drum”), trasse („găzdui”) etc. 2. element de jargon de origine italiană, împrumutat fără a fi nevoie de el. Unele i. sunt mai vechi în limba română: basso („bas”) < it. basso; campanélă („clopoțel”) < it. campanella; colană („culegere de poezii sau de proză”, „temă comună”) < it. collana; glotologie („dialectologie”) < it. glottologia. Altele însă sunt mai noi: bambino („copil”) < it. bambino; giusto „just” < it. giusto; pronto („iute, repede”) < it. pronto; ragațo („băiat”) < it. ragazzo etc.