12 definiții pentru intransigență


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

INTRANSIGÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi intransigent; atitudine intransigentă. – Din fr. intransigeance, it. intransigenza.

INTRANSIGÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi intransigent; atitudine intransigentă. – Din fr. intransigeance, it. intransigenza.

intransigență sf [At: C. PETRESCU, Î. III, 67 / Pl: ~țe / E: fr intransigeance] 1 Calitate a celui intransigent. 2-3 (Atitudine sau) purtare intransigentă, care nu admite compromisuri sau nu face concesii. corectată

INTRANSIGÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi intransigent; atitudine care nu admite compromisuri sau concilieri. Partidul educă pe comuniști și pe toți oamenii muncii în spiritul intransigenței și fermității în lupta împotriva dușmanilor interni și externi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605.

INTRANSIGÉNȚĂ s.f. Atitudine necruțătoare, lipsită de compromisuri; neînduplecare. [Cf. fr. intransigeance, it. intransigenza].

INTRANSIGÉNȚĂ s. f. atitudine necruțătoare, refuz al compromisurilor. (< fr. intransigeance, it. intransigenza)

INTRANSIGÉNȚĂ f. 1) Caracter intransigent. 2) Atitudine intransigentă. [G.-D. intransigenței] /<fr. intransigence, it. intransigenza

*intransigénță f., pl. e (d. transigență). Caracteru de a fi intransigent.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

intransigénță s. f., g.-d. art. intransigénței

intransigénță s. f., g.-d. art. intrasigénței


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

INTRANSIGÉNȚĂ s. 1. v. hotărâre. 2. v. severitate.

INTRANSIGENȚĂ s. 1. dîrzenie, fermitate, hotărîre, neclintire, neînduplecare, nestrămutare, neșovăire, statornicie, (livr.) decizie. (înv.) nepreget, (fig.) inflexibilitate. 2. asprime, constrîngere, rigoare, rigurozitate, severitate, strășnicie, strictețe, (înv.) strășnicire, (fig.) duritate. (~ regimului de internat.)

Intrare: intransigență
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • intransigență
  • intransigența
plural
genitiv-dativ singular
  • intransigențe
  • intransigenței
plural
vocativ singular
plural

intransigență

  • 1. Însușirea de a fi intransigent; atitudine intransigentă.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: neînduplecare attach_file un exemplu
    exemple
    • Partidul educă pe comuniști și pe toți oamenii muncii în spiritul intransigenței și fermității în lupta împotriva dușmanilor interni și externi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605.
      surse: DLRLC

etimologie: