INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Unealtă sau aparat adecvat executării unei anumite operații. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoană, forță, lucru, fapt de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. ◊ (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală și care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi sintactice; unealtă gramaticală. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifică un tratat internațional. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.

instrument sn [At: CANTEMIR, HR. 86/35 / V: (Înv) istrom~, is~, ostro~, stro~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat instrumentum, fr instrument] 1-2 (Unealtă sau) aparat cu care se efectuează o anumită operație. 3 (Înv) Aparat de precizie. 4 (Fig) Persoană, fapt etc. de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. 5 (Lin; îs) ~ gramatical Cuvânt cu funcție exclusiv gramaticală, care nu se poate utiliza singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă. 6 (Jur; îs) ~ juridic Act, probă scrisă prin care se atestă existența unui drept. 7 (Cmr; îs) ~ de plată Atestare scrisă prin care se ordonă sau se efectuează o plată. 8 (Muz) Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 9 (Îs) ~ de ratificare Document special prin care se ratifică un tratat internațional.

INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Unealtă, aparat cu ajutorul căruia se efectuează o anumită operație. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoană, forță, lucru, fapt de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală și care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi sintactice; unealtă gramaticală. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifică un tratat internațional. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.

INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Aparat sau ustensilă cu ajutorul căruia se efectuează o operație de observare, măsurare sau control. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. ♦ Ustensilă care se folosește la efectuarea unei operații chirurgicale. ♦ Unealtă. Are drept la o gospodărie mai bine întocmită și la vite și instrumente agricole. SADOVEANU, E. 25. ♦ (De obicei determinat prin «muzical») Aparat anume construit pentru a produce sunete muzicale. Pianul, vioara, flautul sînt instrumente muzicale. 2. Fig. Acțiune, forță sau fapt care servește la atingerea unui scop. V. mijloc, procedeu. Grija pentru întărirea economică a țării noastre și ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc trebuie unită cu grija pentru întărirea statului de democrație populară, instrumentul principal de construire a socialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 407. Galeriile Tretiacov au devenit un puternic instrument pentru culturalizarea maselor. STANCU, U.R.S.S. 55. 3. (În expr.) Instrument gramatical = parte de vorbire care nu exprimă noțiuni, ci raporturi între cuvinte. Prepozițiile, conjuncțiile, articolul, verbele copulative sînt instrumente gramaticale. ▭ Instrumentele gramaticale, în măsura în care au un sens de sine stătător și apar întrebuințate autonom (adică nu se contopesc cu un cuvînt vecin, așa cum e cazul de exemplu cu articolul nostru postpus), trebuie să figureze în fondul principal lexical, dar la egalitate cu celelalte cuvinte. GRAUR, F. L. 61. Instrument de ratificare = document prin care se ratifică o convenție internațională.

INSTRUMENT s.n. 1. Ustensilă, aparat propriu pentru a face o anumită operație. ♦ Aparat cu care se produc sunete muzicale. 2. (Fig.) Persoană, lucru de care se folosește cineva pentru a îndeplini o acțiune, a atinge un scop. ◊ Instrument de ratificare = document special prin care statele comunică ratificarea unui tratat internațional. 3. Instrument gramatical = cuvînt care arată doar raporturi între cuvinte. [Pl. -te. / < fr. instrument, cf. lat. instrumentum].

INSTRUMENT s. n. 1. unealtă, aparat propriu pentru a face o anumită operație. ◊ sistem tehnic pentru cercetarea, observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. 2. aparat cu care se produc sunete muzicale. 3. (fig.) persoană, lucru de care se folosește cineva pentru a îndeplini o acțiune, a atinge un scop. ♦ ~ de ratificare = document special prin care statele comunică ratificarea unui tratat internațional. 4. ~ gramatical = cuvânt cu funcție exclusiv gramaticală, care nu se poate folosi singur în vorbire, exprimând doar raporturi (prepozițiile, conjuncțiile, verbele auxiliare etc.). (< fr. instrument, lat. instrumentum)

INSTRUMENT ~e n. 1) Obiect acționat manual, folosit la îndeplinirea unor operații de muncă; sculă; unealtă. ~ de tăiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percuție. 3): ~ de ratificare document prin care părțile contractante confirmă, făcând să intre în vigoare, un acord încheiat mai înainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativă care exprimă raporturi între cuvinte sau propoziții. 5) Persoană sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

instrument n. 1. unealtă, mașină de executat o lucrare oarecare: instrument agricol, instrument de chirurgie; 2. instrument de muzică; 3. fig. persoană, lucru ce servă a obține un rezultat: am fost instrumentul voinței sale.

*instrumént n., pl. e (lat. instrumentum, d. instrúere, a construi). Mașină, aparat, unealtă, sculă: toporu e un instrument de tăĭat, vioara e un instrument muzical. Fig. Persoană întrebuințată ca un instrument: a fi instrumentu cuĭva. V. organ.

istroment sn vz instrument

istrument sn vz instrument

termobarograf sn [At: DEX / Pl: ~e / E: ger Thermobarograph] Instrument folosit pentru măsurarea temperaturii (1) și a presiunii.

instrument s. n., pl. instrumente

instrument s. n., pl. instrumente

instrument s. n., pl. instrumente

INSTRUMENT s. 1. sculă, unealtă, ustensilă, (înv. și reg.) sărsam, (reg.) sculeață, (Mold., Bucov. și Ban.) halat, (înv.) cinie, dichis. (~ pentru dulgherie.) 2. instrument de pasaj v. lunetă meridiană. 3. aparat. (Un ~ pentru curățat cartofii.) 4. (GRAM.) (rar) unealtă. (Prepozițiile sunt ~ gramaticale.)

INSTRUMENT s. 1. sculă, unealtă, ustensilă, (înv. și reg.) sărsam, (reg.) sculeață, (Mold., Bucov. și Ban.) halat, (înv.) cinie, dichis. (~ pentru dulgherie.) 2. aparat. (Un ~ pentru curățat cartofii.) 3. (GRAM.) (rar) unealtă. (Prepozițiile sînt ~ gramaticale.)

INSTRUMENTE MUZICALE. Subst. Instrument muzical, zicătoare (reg.). Instrumente de suflat; instrumente cu coarde; instrumente de percuție. Fluier, fluieraș (dim.), fluieriță, caval, căvălaș (dim., pop.), tilincă, tilincuță (dim.), trișcă, trișcuță (dim.), cobuz, piscoi (reg.), piscoaie (reg.); nai, muscal (înv. și pop.); bucium, trîmbiță (pop.), tutoi (reg.), tulnic; cimpoi, gaidă (reg.); surlă, surlișoară (dim., reg.), surliță (dim., reg.); flaut, flautul mic, flaut piccolo, piculină, flajeolet, clarinet, bas-clarinet, taragot, oboi, corn, cornul englez, saxtrombă, ocarină, fagot, contrafagot, trompetă, buglă, carnyx, trîmbiță (pop.), trîmbicioară (dim.), trîmbițoi (augm.), trubă (reg.), goarnă, fligorn, trombon, tubă, bas-tubă, saxhorn, saxofon, althorn; drîmbă, drîmboi, drîng (reg.); muzicuță (de gură), armonică (de gură). Orgă, orgă electrică, organ (înv.), regală, flașnetă, minavet (înv.), armoniu, melodium, elodion. Acordeon, armonică, armonie (reg.), baian; concertină; vioară, violină, viuță (neobișnuit), scripcă (reg.), ceteră (reg.), drîmbă. (ir.); gigă; rebab; violă, alto; violoncel, cello; contrabas, gordună (reg.). Lăută, rebec, luth, teorbă, banjo, mandolină, mandolă, mandoră, gutkom, tambură, balalaică, bandură, bandolă, chitară, chitară electronică, guitarra, arpeggione, havaiană, liroghitară, cobză, cobzișoară (dim.); harpă, kithara, liră, organ (înv.), pentacord, hexacord, heptacord, encacord, decacord, barbiton. Țambal, tangara (înv.). Pian, pian automat (electric), pian cu manivelă, pianină, pianolă, clavir (rar), claviraș (dim., rar), clavecin, clavicembal (înv.), spinetă, Tobă, tobiță (dim.), tobșoară, barabancă (înv. și reg.), darabană, paucă (înv. și reg.), tamburină, tîmpină (înv.), dairea, vuvă (reg.), vuvuitoare (reg.), tumbelechi, tumbelehel (dim.), timpan, tam-tam, carioca; xilofon, carilon, celestă, vibrafon; trianglu, triunghi; gong; talgere, talere, tipsii, chimval. Castaniete, geamparale. Maracase. Vb. A cînta, a zice (pop.), a suna, a sufla (dintr-un instrument muzical); a buciuma; a trîmbița; a cetera (reg.); a vuvui (reg.). V. formație muzicală, muzicant.

aerofone, instrumente v. instrumente (1).

cordofone, instrumente v. instrumente (I).

electrofone, instrumente ~. Această cea mai tânără dintre toate grupurile de instrumente* se caracterizează prin transformarea oscilațiilor electrice în sunete muzicale. Nu se includ în această categorie instr. la care curentul electric are un rol adiacent (de ex. la orgă*, unde pune în mișcare mecanismul pneumatic) E. se împarte în electromecanice și radioelectrice. Din primul grup fac parte instr. tradiționale (pian*, chitară* etc.) ale căror sunete obținute în mod obișnuit sunt transformate (pe cale electromagnetică, electrostatică, electroacustică sau fotoelectrică) în oscilații electrice și redate din nou, amplificate, sub formă de vibrații* sonore. La aceste instr., prin modificarea frecvențelor electrice, este posiblă schimbarea calităților timbrale* și dinamice ale sunetelor. Cele mai cunoscute din acest grup sunt instr. de tipul pianului: Neo-Bechstein, elektronium, electrophon, photona, pianofon, rhytmikon și orga Wurlitzer. Din al doilea grup fac parte instr. eterofone, la care sunetele sunt produse de tuburi electronice, ionice, și mai nou de tranzistoare, prin două generatoare de înaltă frecvență sau de unul, eventual mai multe generatoare, de frecvență joasă, filtre și modulatoare de amplitudine și frecvență. Sunetul acestor instr. este influențat printr-un factor extern (de ex. mână, sârmă, buton etc.). Instr. radioelectrice pot fi monodice și plurifone. Cel mai vechi dintre monodice* (care emite un singur sunet în același timp) este instr. teremin sau termenvox (inventat în 1920 de inginerul Lev Sergheevici Teremin). Acesta constă dintr-un sistem de tuburi electronice, montate într-o cutie de forma unui aparat de radio, având o antenă pe suprafață. Apropiind palma de antenă, sunetul devine tot mai acut. O pedală reglează intensitatea sunetelor. Alt instr. din această categorie este cel numit Undele Martenot*. Instr. enumerate mai jos funcționează în general pe baza principilor descrise: electrophon, eterophon, melocord, kaleidofon, ondiolină, partiturofon, trautonium etc. în categoria instr. plurifone (care pot emite simultan mai multe sunete) se numără orgile Ahlborn, Dereux, Ranger, polychord, consonata novachord, ionika, Hammond, Lipp (v. orgă electronică). Sunetele electronice se pot obține prin combinarea generatoarelor electronice cu fixatorul electro-magnetic al sunetelor. Generatorul de sunete produce sunete muzicale fără armonice*; cu ajutorul multivibratorului se obțin sunete bogate în armonice, iar generatorul de zgomote produce sunete de frecvență* nehotărâtă, de o dinamică uniformă. Prin mixtura celor trei factori producători de sunete se pot obține combinații sonore nelimitate. Prin lovirea unei tobe electrice (membrană de microfon) se realizează sunete pregnante, ritmice sau aritmice, după necesitate. În muzica concretă* în afară de aceste elemente constitutive ale muzicii electronice* se utilizează și efecte de zgomote* externe (de ex. șuieratul locomotivei, sirena vapoarelor, strigăte, scârțiituri etc.) înregistrate* pe bandă de magnetofon, reînregistrate pe diferite turații, eventual inversate, iar efectele sonore obținute sunt redate din nou. Sunetele astfel realizate se combină cu ajutorul unui instr. denumit electro-clavicord și din totalitatea varietăților sonore se realizează „compoziția”. Pentru aceste lucrări nu se mai poate folosi notația, tradițională, recurgându-se la semne, care se aseamănă cu graficele electrotehnice. Executarea pieselor se face exclusiv prin difuzoare*, fără intervenția vreunui interpret.

electromecanice, instrumente v. electrofone, instrumente.

eterofone, instrumente v. electrofone, instrumente.

idiofone, instrumente ~ (< gr. ἴδιος [idios], „propriu”) v. instrumente (1).

instrument obligat v. obligat.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

mecanice, instrumente ~, aparate muzicale acționate exclusiv prin mecanisme, fără intervenția vreunui instrumentist. Primele i. datează în Europa din sec. 14, sub forma jocurilor de clopoței* sau de clopote* acordate (1), montate în turnuri, acționate prin mecanismul orologiilor, cântând melodii întregi la ore fixe. Uneori muzica se asociază cu apariția unor figurine montate pe un disc rotativ. Mecanismele funcționează prin puterea arcurilor sau a unor greutăți atârnate, învârtind un cilindru de lemn prevăzut cu știfturi, acționând asupra ciocănelelor, care lovesc corpurile sonore (clopote, clopoței, bare de fier, coarde etc.). V. și carillon. La i. al căror sunet este de sursă aerofonă, mecanismul acționează asupra unor pârghii care deschid ventilele tuburilor de orgă*, acționând simultan și asupra foalelor, producând suflul necesar sunetului. Un astfel de instr. era orchestrionul (5), utilizat în bâlcuiri, locuri de distracții etc. Cilindrii cu știfturi au fost utilizați până în sec. 18, când s-a dezvoltat o manufactură a i. miniaturale pe baza principiilor descrise mai sus. La aceste instr., cilindrii de lemn au fost înlocuiți cu cei metalici, corpurile sonore fiind simplificate și înlocuite cu un șir de limbi metalice acordate (1) sau cu mici tuburi labiale. Mecanismele muzicale erau montate în ceasuri, ceasornice, jucării, tabachere, cutii etc. Marii maeștri, ca Mozart, Haydn ș.a., au compus piese pentru astfel de mecanisme. Urmează o perioadă când cilindrii cu știfturi sunt înlocuiți cu discuri din carton sau metal, prevăzute cu orificii sau benzi perforate astfel că, rotindu-se (cu ajutorul unui sistem de pedale sau manivelă), prin orificiile respective aerul să poată pătrunde în tuburile sonore (ca de ex. la ariston, herophon și manopan). Flașneta (germ. Dreheorgel, fr. orgue de barbarie; pop. caterincă), cunoscută deja în sec. 18, are același sistem, având deseori tuburi cu registre (II, 1) stridente. Un tip de dimensiune mică, serinette (germ. Vogelorgel) servea pentru deprinderea păsărilor de a cânta. La i. cordofone (dea, mignon etc.), benzile perforate declanșează, printr-un mecanism, ciocănelele care lovesc coardele. La unele instr. se poate influența într-o măsură oarecare agogica*, dinamica* și tempo(2)-ul pieselor muzicale. Pianele de reproducere (germ. Reproduktionklavier) (ca de ex. phonola, pianola*, Welte-Mignon etc.) pot înregistra și reda interpretări personale. Există înregistrări în acest gen de Debussy, Glazunov, Grieg, Leoncavallo, Mahler, Ravel, R. Strauss ș.a. I. au fost eliminate prin apariția gramofonului, urmat de pick-up și magnetofon*.

pseudo-instrumente v. instrumente (1).

radioelectrice, instrumente v. electrofone, instrumente.

teoria instrumentelor v. instrumentație.

INSTRUMENT GRAMATICAL s. n. + adj. (< fr. instrument grammatical, cf. lat. instrumentum, grammaticalis): cuvânt care exprimă exclusiv un raport gramatical, o funcție gramaticală; cuvânt care are numai o semnificație gramaticală, nu și una lexicală. I.g. sunt o consecință a abstractizării și gramaticalizării cuvintelor de la care au provenit (v. abstractizare și gramaticalizare). Exemple de i.g.: desinențele, sufixele gramaticale (flexionare), articolele, verbele auxiliare morfologice, verbul copulativ a fi, prepozițiile și conjuncțiile.

INSTRUMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Unealtă sau aparat adecvat executării unei anumite operații. ♦ (TEHN.) Sistem tehnic folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. După natura mărimii respective, se deosebesc: i. acustice, electrice, magnetice, mecanice, optice, termice etc. ◊ (ASTR.) I. de pasaj = lunetă meridiană. 2. (MUZ.) Aparat care produce sunete muzicale. Există i. muzicale cu coarde (vioara, viola, violoncelul, contrabasul, harpa, pianul etc.), i. de suflat (din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul; din alamă: cornul, trompeta, trombonul, tuba etc.) și i. de percuție (toba, xilofonul, celesta etc.). La i. muzicale electronice (orga electronică, vibrafonul, ondiolina, claviolna, undele Martelot), instrumentistul comandă oscilații electronice, care, după amplificare, sunt transformate în sunete. I. electrice sunt: chitara, chitara bas, sintetizatorul, folosite, în principal, în muzica de jaz, rock, pop etc. I. muzicale românești cele mai cunoscute sunt: cimpoiul, fluierul, buciumul, cavalul, ocarina, țambalul, cobza, naiul. 3. Fig. Mijloc sau. p. ext., persoană folosită pentru atingerea unui scop. 4. I. de ratificare v. ratificare. 5. (LINGV.) I. gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală, care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi (ex. prepozițiile, conjuncțiile etc.); (înv.) unealtă gramaticală.