2 intrări

17 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

INS, inși, s. m. Individ, persoană, om. ◊ Tot insul = fiecare; toți oamenii. – Lat. ipsus (= ipse).

INS, inși, s. m. Individ, persoană, om. ◊ Tot insul = fiecare; toți oamenii. – Lat. ipsus (= ipse).

ins sm [At: DEX / Pl: inși / E: ml ipsus] 1 Individ. 2 (Îs) Tot ~ul Fiecare.

INS, inși, s. m. Individ, persoană, om. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși; îngîrbovit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I 228. Doi băieți se necăjesc să dea afară un ins. Tovarășii acestuia rîd cu hohot văzînd zădarnicile silințe. CONTEMPORANUL, VII 33. Viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta. EMINESCU, N. 53. Tot insul = fiecare, toți oamenii, toată lumea. Și pe plac cînta tot insulClocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. COȘBUC, P. II 37.

INS inși m. Persoană considerată ca unitate distinctă față de toate celelalte persoane; individ. /<lat. ipsus

ins, -ă s. (d. însu). Individ, persoană: să vie’n coace patru inșĭ, am văzut un ins pin întuneric, noĭ eram doŭă inse.

ÎNS, ÎNSĂ, înși, înse, pron. 1. (Pronume personal, azi art., precedat de prep. „întru”, „printru”) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele.Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa).

ÎNS, ÎNSĂ, înși, înse, pron. 1. (Pronume personal, azi art., precedat de prep. „întru”, „printru”) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele.Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa).

îns, ~ă [At: HURMUZACHI, XI, ap. DA ms / Pl: înși, ~e / E: ml ipsus, ipsa (ipse)] 1 ppr (Precedat de pp „întru” sau „printru”; art.) Dânsul, dânsa. 2, (fp) Înseși. Ele însele. 3 smf (Îvr) Individ. 4 av (înv) Chiar.

îns pron. 1. servă a determina persoana adăogând o idee de identitate: eu însumi, tu însuți, el însuș, noi înșine, voi înșivă, ei înșiși; 2. el (cu o nuanță emfatică): toate printr’însul s’au făcut. [Lat. IPSUM]. ║ m. (obișnuit la plural) persoană, individ: trei inși au venit.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

î́nsul pr. m., pl. î́nșii; f. sg. î́nsa, pl. î́nsele


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

INS s. 1. v. persoană. 2. cap, individ, om, persoană, (fig.) căciulă. (Câte 5000 de lei de ~.)

INS s. 1. chip, fală, figură, individ, om, persoană, (pop.) creștin, suflet, (Ban. și Transilv.) nat, (înv.) ipochimen, obraz, (fam.) mutră, tip, (peior.) creatură, specimen. (Am întîlnit mulți ~ cunoscuți.) 2. cap, individ, om, persoană, (fig.) căciulă. (Cîte 5 lei de ~.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

îns (î́nsă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins.Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).

Intrare: ins
substantiv masculin (M6)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ins
  • insul
  • insu‑
plural
  • inși
  • inșii
genitiv-dativ singular
  • ins
  • insului
plural
  • inși
  • inșilor
vocativ singular
plural
Intrare: îns
substantiv masculin (M6)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • îns
  • ‑ns
  • însul
  • însu‑
  • ‑nsul
  • ‑nsu‑
plural
  • înși
  • ‑nși
  • înșii
  • ‑nșii
genitiv-dativ singular
  • îns
  • ‑ns
  • însului
  • ‑nsului
plural
  • înși
  • ‑nși
  • înșilor
  • ‑nșilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

ins insă

etimologie: