IMPROMPTU, impromptu-uri, s. n. Compoziție muzicală instrumentală (pentru pian) cu caracter de improvizație și de obicei lirică. [Pr.: empromtü] – Din fr. impromptu.

impromptu sn [At: DEX / P: empromtü / Pl: ~uri / E: fr impromptu] Improvizație muzical-instrumentală cu caracter liric, tumultuos.

IMPROMPTU, impromptuuri, s. n. Compoziție muzicală instrumentală cu caracter de improvizație și de obicei lirică, agitată. [Pr.: empromtü] – Din fr. impromptu. corectat(ă)

IMPROMPTU s.n. Piesă instrumentală, de proporții reduse, cu caracter de improvizație, scrisă de obicei pentru pian sau un alt instrument cu acompaniament de pian. ♦ (Rar) Improvizație poetică. [Pron. empromptü. / < fr. impromptu, cf. lat. in promptu – la repezeală, pe negîndite].

IMPROMPTU EMPROMTü/ s. n. 1. (muz.) piesă instrumentală cu caracter improvizatoric (pentru pian), în formă de lied. 2. improvizație poetică. (< fr. impromptu)

IMPROMPTU ~uri n. Compoziție muzicală instrumentală, de obicei lirică, cu caracter de improvizație. /<fr. impromptu

*imprómptu n. (fr. impromptu, d. lat. in promptu, la îndemînă, în evidență. V. prompt). Mică piesă literară saŭ muzicală improvizată.

impromptu (fr.) [pron. ẽprõtü] (desp. -promp-tu) s. n., pl. impromptu-uri [pron. ẽprõtüurĭ]

impromptu (fr.) [pron. ẽprõtü] (-promp-tu) s. n., art. impromptu-ul; pl. impromptu-uri

impromptu s. n., art. impromptuul (sil. -ptu-ul); pl. impromptuuri

impromptu (cuv. fr. [εprõ(p)ty], „improvizație”), piesă instrumentală cu caracter improvizatoric*. I. celebre în creația lui Schubert (inițiatorul genului, prin cele opt lucrări cu acest nume), Schumann, Chopin (trei i. op. 29, 26, 51 și p Fantezie-i.), Listz, Fauré.