impresionism sn [At: DA ms / Pl: (rar) ~e / E: fr impressionnisme] Mișcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată prin renunțarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur, spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea fragmentară a suprafețelor (în sculptură), printr-o mare libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal și subiectivitatea coloritului (în muzică), prin tendința de a reda impresii fugitive și cele mai intime nuanțe personale (în literatură).

IMPRESIONISM s. n. Curent idealist și formalist în arta și literatura burgheză, apărut la sfîrșitul secolului al XIX-lea și caracterizat prin indiferența față de problemele esențiale ale realității sociale și prin tendința de a exprima nemijlocit senzațiile personale și impresiile de moment, fără a ajunge la generalizare și tipizare. – Pronunțat: -si-o-.

IMPRESIONISM s.n. 1. Sistem estetic ale cărui principii de creație și de critică sunt bazate pe impresie. 2. Mișcare artistică de la sfîrșitul sec. XIX, bazată pe exprimarea impresiilor imediate și manifestînd un interes deosebit pentru nuanțe, atmosferă, fluiditatea senzațiilor, lumină; în literatură, unde e confundat uneori cu simbolismul, se caracterizează prin înfățișarea rapidă și pregnantă a unor stări sufletești (impresii, senzații, emoții) trăite nemijlocit de artist. [Pron. -si-o-. / cf. fr. impressionnisme].

IMPRESIONISM s. n. 1. sistem estetic ale cărui principii de creație și de critică sunt bazate pe impresie. 2. mișcare artistică de la sfârșitul sec. XIX, bazată pe exprimarea impresiilor imediate și manifestând un interes deosebit pentru nuanțe, atmosferă, fluiditatea senzațiilor, lumină; în literatură, confundat uneori cu simbolismul, se caracterizează prin înfățițarea rapidă și pregnantă a unor stări sufletești trăite nemijlocit de artist. (< fr. impressionnisme)

IMPRESIONISM n. Curent în artă și literatură (apărut la mijlocul sec. XIX în Franța), care cultivă un sistem estetic bazat pe impresie. /<fr. impressionnisme

*impresionízm n. (fr. impressionnisme). Formă de artă saŭ de literatură care redă impresiunea pură așa cum a fost simțită materialmente.

impresionism (desp. -si-o-) s. n.

impresionism (-si-o) s. n.

impresionism s. n. (sil. -si-o-)

impresionism, curent apărut în arta plastică franceză la sfârșitul sec. 19 și ilustrat de pictori ca Monet, Degas, Renoir, Pissaro, Sisley, Cézanne etc. Criticul de artă Louis Leroy a vorbit cel dintâi despre „școala impresionistă” referindu-se la un tablou al lui Claude Monet intitulat „Impresie, răsărit de soare”. „Impresioniștii” au creat o artă a reacțiilor imediate, surprinzând o anumită „impresie” asupra luminii și materiei; în tablourile „impresioniștilor” vibrația luminii este principiul dominant iar culoarea dobândește principala funcție expresivă. Transferul acestui termen în domeniul muzicii se cuvine a fi făcut cu precauțiile impuse de orice comparație dintre două domenii care operează cu sisteme de semne diferite. În arta lui Cl. Debussy, de care este uneori atașat termenul, sunt elemente ce pot fi apropiate, până la un punct, de pictura omonimă. Considerabila îmbogățire a limbajului armonic, utilizarea modurilor (I, 3) greg. și a celor proprii muzicii Extremului Orient, scriitura pentru orch., bogată în combinații instr. inedite ajungând uneori la o adevărată „pulverizare” a timbrurilor*, ca și scriitura pianistică, plină de nuanțe și subtile indicații de expresie*, concură la crearea unui sistem de „culori sonore” comparabil cu irizația cromatică a picturii impresioniste. Arta lui Debussy, ca și a „impresioniștilor”este cea a evocării și nu a descripției, a sugestiei și nu a reprezentării. („Se poate oare reda misterul unei păduri măsurîndu-se înălțimea copacilor?” – Claude Debussy). În ce măsură aceste elemente și altele, precum preferința pentru miniatura de formă liberă degajată de structurile tradiționale, justifică analogia dintre Debussy și pictorii impresioniști este o întrebare care rămâne deschisă. Se poate vorbi însă cu siguranță despre un context cultural-artistic omogen în liniile sale mari (alături de pictura impresionistă, rolul poeziei simboliste în definirea acestuia este esențială), în care creația singulară a lui Debussy își plasează aportul de puternică originalitate. Despre „o școală impresionistă” în muzică nu poate fi vorba, cu toate că elemente caracteristice pot fi întâlnite la numeroși compozitori de mai mică importanță, fr. sau de influență fr. Ele nu îmbracă însă trăsături de sistem când apar la personalități de primă mărime ca M. Ravel, A. Roussel, I. Stravinski, G. Enescu, Y. Kodály, M. de Falla ș.a. (în muzica românească, școala lui Castaldi, din care făceau parte Otescu, Nottara și Alessandrescu, se înscrie în această sferă), pentru care contactul cu arta lui Debussy a constituit nu un model ci deschiderea spre drumul propriu.

IMPRESIONÍSM (< fr.) s. n. 1. Atitudine estetică și gândire critică ale căror principii sunt bazate pe impresie. 2. Mișcare artistică constituită în Franța în deceniul al 8-lea al sec. 19, denumită astfel după tabloul lui Claude Monet „Impresie, răsărit de soare” (1874). Opunându-se exaltării sentimentelor și pasiunii pentru anecdotă și subiecte literare, caracteristice romantismului și, mai ales, prescripțiilor rigide, idealizante, devenite manieră și rețetă a academismului, pictorii impresioniști se aproprie de realitate, de clipa nemijlocită, conferind noi valențe poetice aspectelor vieții cotidiene, și înnoiesc peisajul, practicându-l integral în plein air. Continuatori ai unor tendințe realiste, de situare în cotidian, apărute anterior (Turner, Constable, Corot, Courbet, Daumier, școala de la Barbizon etc.). I. a renovat pictura europeană; prin atenția acordată efectelor de lumină și atmosferă, a adoptat noi principii în tehnica picturală (culorile pure, fragmentarea tușei, umbrele colorate), renunțând la contururi, la detaliile precise, clarobscur, pe care le înlocuiește prin contrastul de culori calde și reci, pentru a reda mai sugestiv vibrația aerului și reflexele luminii. După E. Manet, considerat drept precursor al i., reprezentanții principali ai mișcării sunt: Cl. Monet, C. Pissaro, P. Cézanne, A. Sisley, E. Degas, A. Renoir ș.a. În sculptură, i. duce la modelarea fragmentată și agitată a suprafețelor (A. Rodin, M. Rosso). I. se răspândește în Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. Ecouri ale i. apar și în operele pictorilor români (N. Grigorescu, I. Andreescu, N. Dărăscu, Lucian Grigorescu șiJ. Al. Steriadi). În muzică, i. se caracterizează prin libertatea formelor, lărgirea cadrului tonal, armonie rafinată, subiectivitatea coloritului și a combinațiilor timbrale. Cei mai importanți reprezentanți: Debussy, Ravel, De Falla. În muzica românească, influențati de i. au fost A. Castaldi, C.C. Nottara, A. Alessandrescu, I. Nonna Otescu ș.a.