IMAMEA, imamele, s. f. Capătul ciubucului, prin care se trage fumul. – Din tc. imāme.

imamea sf [At: (a. 1826) URICARIUL, XXII, 312 / V: ~anea^[1], imom~, imum~ / E: tc imame] (Tcî) Capăt al ciubucului, prin care se trage fumul. corectat(ă)

IMAMEA, imamele, s. f. Capătul ciubucului, prin care se trage fumul. – Din tc. imame.

IMAMEA, imamele, s. f. (Turcism învechit și arhaizant) Capătul ciubucului prin care se trage fumul și care adesea avea diferite podoabe. Cîteva fumuri, nu din ciubucurile cu imamea de chihlimbar... Ci mahorcă neagră tocată cu cosorul. C. PETRESCU, A. R. 195. Imamele cu muțunachi. ALECSANDRI, T. 433.

imameà f. 1. căpătâiul de chihlibar al ciubucului: ciubuce cu imamele de chihlibar limoniu FIL.; 2. Mold. varietate de pere lunguiețe, fața roșie, gust dulce. [Turc. IMAMÈ].

imameá f., pl. ele (turc. [d. ar.] imame). Vechĭ. Capătu (muștĭucu) cĭubuculuĭ saŭ luleleĭ, țigareteĭ (de ordinar de chilimbar).

imanea sf vz imamea

imomea sf vz imamea

imumea sf vz imamea

imamea s. f., art. imameaua, g.-d. art. imamelei; pl. imamele

imamea s. f., art. imameaua, g.-d. art. imamelei; pl. imamele, art. imamelele

imamea s. f. (sil. -mea), art. imameaua, g.-d. art. imamelei; pl. imamele

imamea (imamele), s. f. – Capăt de chihlimbar al unei pipe. Tc. imame (Șeineanu, III, 70). Sec. XIX. – Der. imamele, s. f. (varietate de pere).

imamea, s.f. (înv.) 1. vârful de chihlimbar al ciubucului, prin care se trage fumul din lulea. 2. varietate de pere lunguiețe, cu fața roșie și gust dulce.