imagism sn [At: DEX-S / Pl: (rar) ~e / E: eg imagism, fr imagisme] 1 Tendință în poezia și proza modernă de a sugera mesajul prin imagini (vizuale sau auditive) și nu discursiv. 2 Ansamblu de imagini (10) existent într-o creație literară imagistică.

IMAGISM s.n. Școală în poezia engleză și americană din primele două decenii ale sec. XX, care pretindea să comunice prin culoare și ritm emoția directă a sensibilității poetului. [Cf. engl. imagism, fr. imagisme].

IMAGISM s. n. 1. școală în poezia engleză și americană întemeiată pe cultul exclusivist al imaginii, care pretindea să comunice prin culoare și ritm emoția directă a sensibilității poetului. ◊ curent de avangardă în poezia rusă a anilor postrevoluționari, care concepea poezia ca mijloc gratuit de inventivitate imagistică. 2. preferință pentru imagini, abundență de imagini într-o operă beletristică. (< engl. imagism, fr. imagisme)

IMAGISM n. 1) Tendință în literatură care sugerează mesajul prin imagini. 2)Ansamblu de imagini dintr-o operă literară imagistică. /<fr. imagisme

imagism s. n.

IMAGÍSM (< engl., fr.; „les imagistes”, termen aparținând lui Ezra Pound) s. n. Mișcare antiromantică apărută în poezia engleză și americană (1909-1917) sub influența lui W. Whitman, a simboliștilor francezi, a poeziei clasice greco-latine, japoneze și chineze, ca și a esteticii lui T.E. Hulme. Reprezentanții i., Amy Lowell, R. Aldington, Hilda Doolittle, D.H. Lawrence, J.G. Fletcher, F.S. Flint, J. Joyce (dintre care primii trei și teoreticieni), cultivă expresia lapidară, maxima concentrare structurală, exactitatea și concretețea limbajului comun, subiectele „triviale”, ritmurile noi, imaginea pură, metafora complexă și încifrată, jocul de ritmuri, versul liber ca mijloc de concepere a „lumii haotice”,. Mai mult decât în poezia pe care a generat-o, i. rezidă în disciplinarea discursului poetic și în reînnoirea limbajului, în beneficiul poeziei anglo-saxone de mai târziu.