honcăli v vz honcăi

honcăi [AtVICIU, GL. / V: ~ăli, ~ăni / Pzi: hon~ / E: fo] (Mun) 1-2 vtr A (se) clătina. 3 vr A se giugiuli.

honcăni v vz honcăi

hóncăĭ, a -í, v. tr. (imit. înrudit cu ung. hánkodni, hánykodni, a se zbucĭuma. V. și boncăĭ). Vest. Hîțîn, clatin: a boncăi o masă. V. refl. Masa se honcăĭe. V. șolcăĭ, hîțîn.

honcălí, v.i. v. honcăi.

honcăi, honcăi, vb. IV (reg.) a (se) clătina, a (se) hâțâna.

honcăí, honcăiesc, (honcăli, honcoti), v.i. 1. (ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: „Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / – Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcoti?” (Bilțiu, 1990: 297). – Cf. magh. hánkodni, hánykodni „a se zbuciuma” (Scriban); probabil din honc, hong „glas, voce, timbru vocal”.

honcăi, honcăiesc, (honcăli, honcoti), vb. intranz. – 1. (ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: „Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / – Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcoti?” (Bilțiu, 1990: 297). – Cf. magh. hánkodni, hánykodni „a se zbuciuma” (Scriban); din honc, hong „glas, voce, timbru vocal” (< magh. hang „glas”).

honcăi, (honcăli, honcoti), vb. intranz. – 1. (Ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (Ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: „Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / -Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcoti?” (Bilțiu 1990: 297). – Din honc, hong „glas, voce, timbru vocal” (< magh. hang „glas”).