honcăi, (honcăli, honcoti), vb. intranz. – 1. (Ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (Ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: „Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / -Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcoti?” (Bilțiu 1990: 297). – Din honc, hong „glas, voce, timbru vocal” (< magh. hang „glas”).