honcăi, honcăiesc, (honcăli, honcoti), vb. intranz. – 1. (ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: „Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / – Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcoti?” (Bilțiu, 1990: 297). – Cf. magh. hánkodni, hánykodni „a se zbuciuma” (Scriban); din honc, hong „glas, voce, timbru vocal” (< magh. hang „glas”).