HOLÍSM s. n. (Fil.) Concepție care interpretează teza ireductibilității întregului la suma părților sale, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial și incognoscibil. – Din fr. holisme.

HOLÍSM s.n. Concepție metafizică idealistă de la începutul sec. XX, care interpretează mistic teza ireductibilității întregului la suma părților sale, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial și incognoscibil. [< fr. holisme, cf. gr. holos – întreg].

holístic adj. m., pl. holístici; f. sg. holístică, pl. holístice

HOLÍSM (< engl.; {s} gr. holos „întreg”) s. n. Concepție susținând ireductibilitatea întregului la suma părților, în sensul că anumite caracteristici ale acestuia nu pot fi explicate în termenii proprietăților și relațiilor componentelor. Prezentă și în Antichitate, ideea întregului se impune, în epoca modernă, ca principiu alcătuitor și ordonator (ex. gestalt-ul). O dată cu L. von Bertalanffy, principul h. este ridicat la nivelul unei teorii generale a sistemelor. Perspectiva holistă și-a găsit numeroase aplicații în economie, sociologie, filozofia culturii etc. ◊ H. semantic = concepție despre natura și testarea teoriilor științifice, dezvoltată de W. van Quine, conform căreia semnificația empirică nu se stabilește la nivelul enunțului, ci la nivelul întregului sistem de enunțuri.