halogenură sf [At: LTR / Pl: -ri / E: halogen + -ură cf fr halogénure] (Chm) Sare rezultată din combinarea unui halogen cu un metal Si: haloid.

HALOGENURĂ s.f. Compus al unui halogen cu alte elemente chimice sau radicali organici. [< fr. halogénure].

HALOGENURĂ s. f. compus al unui halogen cu un alt element sau cu un radical. (< fr. halogénure)

halogenură s. f., g.-d. art. halogenurii; pl. halogenuri

halogenură s. f., g.-d. art. halogenurii; pl. halogenuri

halogenură s. f., g.-d. art. halogenurii; pl. halogenuri

halogenuri, cls. de min. care reunește compuși cu legături ionice de tipul fluorurilor, clorurilor, bromurilor și iodurilor ce leagă cationi cu sarcini mici și capacitate slabă de polarizare (Na+, K+, Ca2+, Mg2+ etc.; ex.: halit, silvină, fluorină etc.). De aceea, h. au proprietăți specifice: transparență ridicată, lipsă de culoare, G mică, solubilitate foarte mare în apă, luciu sticlos etc. În natură, cele mai răspândite sunt clorurile, care se formează prin procese sedimentare, în urma precipitării chimice din soluții hipersaline, în medii lagunare sau supralitorale; fluorurile se concentrează prin procese lichid magmatice timpurii.