AGIE, agii, s. f. Organ administrativ din sec. XVIII-XIX în Țara Românească și în Moldova, însărcinat cu menținerea ordinii publice în capitală; totalitatea funcționarilor din această instituție. – Agă + suf. -ie.

agie sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 337/14 / V: ha~ / Pl: ~ii / E: agă + -ie] (Înv) 1 Organ administrativ din sec. XVIII-XIX în Țara Românească și în Moldova, însărcinat cu menținerea ordinii publice în capitală. 2 Sediu al unei agii (1). 3-4 Totalitatea funcționarilor din această instituție. 5 Titlu de boierie. 6 Prefectură a poliției. 7 Totalitatea funcționarilor din poliție. 8 (Îs) Ocolul ~i Parte centrală a capitalei administrată de un vel-agă. corectat(ă)

agiu^2[1] sn vz hagiu

hagi^[1] sm vz hagiu

hagie sf vz agie

hagiu^[1] sm [At: (a. 1740) URICARIUL XXIV, 442 / V: ~gi / Pl: ~ii / E: tc hagi] 1 Creștin care a călătorit la Ierusalim. 2 Musulman care a călătorit la Meca. 3 (Pex) Pelerin. 4 (Îf ~gi) Titlu dat persoanelor care au făcut o astfel de călătorie.

‡AGIE sf. 🔎 1 Rangul de agă ca slujbă militară ¶ 2 Demnitatea de agă (ca rang de boierie) ¶ 3 Prefectura poliției: îl trimit numai decît la ~, să-și ia merticul și de-acolo (CAR.) ¶ 4 Poliție; toți agenții poliției: arhon sărdar... rădică toată agia în picioare! (ALECS.).

AGIU¹ = HAGIU.

HAGIU sm. Cel ce a făcut o călătorie la locurile sfinte, spre a se închina (la Ierusalim − creștinii, la Meca − mahometanii): în dreapta altarului sta în picioare un ~ făcînd cruci peste cruci (D.-zamf.) ; F Ⓕ : a se face ~, a sărăci [tc. haǧi].

AGIE, agii, s. f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Țara Românească și în Moldova, însărcinat cu menținerea ordinii publice în capitală; totalitatea funcționarilor din această instituție. – Agă + suf. -ie.

AGIE, agii, s. f. (În secolul al XIX-lea) Organ administrativ care, fiind însărcinat cu menținerea ordinii publice, exercita represiuni împotriva poporului; totalitatea funcționarilor din această instituție. N-am venit eu; m-au adus oamenii agiei. PAS, L. I 37. Arhon sărdar... ridică toată agia în picioare. ALECSANDRI, T. I 124. Un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre pînă după trecerea alaiului. NEGRUZZI, S. I 29.

AGIU s. m. v. hagiu.

HAGIU, hagii, s. m. (Învechit) Creștin sau musulman care a făcut un pelerinaj și s-a închinat la locurile considerate de religiile respective ca fiind sfinte. Tartanul ei de cașmir, cadou adus din Ierusalim de un unchi hagiu! BASSARABESCU, S. N. 35. Bătrînul s-a dus la hagialîc și s-a întors... «hagiu». DELAVRANCEA, H. TUD. 23. Socrul meu... e și hagiu. ALECSANDRI, T. 1224. – Variantă: agiu s. m.

AGIE, agii, s. f. Organ administrativ din sec. al XIX-lea, însărcinat cu menținerea ordinii publice; totalitatea funcționarilor din această instituție. – Din agă + suf. -ie.

AGIE agii f. înv. 1) Funcția de agă. 2) Organ administrativ condus de un agă. [G.-D. agiei] /agă + suf. ~ie

HAGIU ~i m. înv. 1) Persoană care a fost să se închine la locurile sfinte. 2) Titlu pe care îl primea cel care făcea o astfel de călătorie. /<turc. haci

agie f. odinioară: 1. rangul de agă; 2. prefectura poliției: un zapciu al agiei NEGR.

hagì m. V. hagiu.

hagiu m. 1. cel ce s’a dus să se închine la locurile sfinte (Ierusalim, Meca); 2. titlu onorific ce se dobândia după întoarcerea dintr’o asemenea călătorie (și sub forma hagi): hagiul a pretins să ședem în casa lui AL. Ginerele lui Hagi Petcu Al. [Turc. HADJI].

agíe f. (d. agă). Odinioară, rangu de agă; prefectura polițiiĭ.

agíŭ, V. hagiŭ.

hagíŭ m. (turc. [d. ar.] haği, pelerin). Creștin care a vizitat Ĭerusalimu. Musulman care a vizitat Meca și Medina. – Rar saŭ vechĭ agíŭ. Fem. hagiĭcă (bg. hağiĭka), pl. e. Ca titlu onorific hagi-, precum: Hagi-Tudose.

agie s. f., art. agia, g.-d. art. agiei; pl. agii, art. agiile (desp. -gi-i-)

hagiu s. m., art. hagiul; pl. hagii, art. hagiii (desp. -gi-ii) (dar: Hagi Tudose s. propriu m.)

agie s. f., art. agia, g.-d. art. agiei; pl. agii, art. agiile

hagiu s. m., art. hagiul; pl. hagii, art. hagiii (-gi-ii)

agie s. f., art. agia, g.-d. art. agiei; pl. agii, art. agiile

hagiu s. m. (în nume proprii Hagi-), art. hagiul; pl. hagii, art. hagiii

hagiu, -gii pl. a.

hagiu (hagii), s. m. – Pelerin, mai ales la Ierusalim sau, cu referire la musulmani, la Mecca. – Mr. hagiu, aghiu. Tc. haci (Șeineanu^[1], II, 194; Ronzevalle 80), cf. ngr. χατζῆς, alb. haği, bg. hadžiia, sb. haği(ja); cuvîntul tc. provine din ngr. ἄγιος „sfînt”. – Der. hagealîc, s. n. (pelerinaj), din tc. hacilik; hagiică, s. f. (femeie care face pelerinaj).