hagi^[1] sm vz hagiu

hagì m. V. hagiu.

agiu^2[1] sn vz hagiu

hagio- [At: DN³ / P: ~gi-o / E: fr hagio-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Sfânt. 2 Sacru. 3 Referitor la sfinți. 4 Specific sfinților. 5 Al sfinților. 6 De sfinți. corectat(ă)

hagiu^[1] sm [At: (a. 1740) URICARIUL XXIV, 442 / V: ~gi / Pl: ~ii / E: tc hagi] 1 Creștin care a călătorit la Ierusalim. 2 Musulman care a călătorit la Meca. 3 (Pex) Pelerin. 4 (Îf ~gi) Titlu dat persoanelor care au făcut o astfel de călătorie.

AGIU¹ = HAGIU.

HAGIU sm. Cel ce a făcut o călătorie la locurile sfinte, spre a se închina (la Ierusalim − creștinii, la Meca − mahometanii): în dreapta altarului sta în picioare un ~ făcînd cruci peste cruci (D.-zamf.) ; F Ⓕ : a se face ~, a sărăci [tc. haǧi].

AGIU s. m. v. hagiu.

HAGIU, hagii, s. m. (Învechit) Creștin sau musulman care a făcut un pelerinaj și s-a închinat la locurile considerate de religiile respective ca fiind sfinte. Tartanul ei de cașmir, cadou adus din Ierusalim de un unchi hagiu! BASSARABESCU, S. N. 35. Bătrînul s-a dus la hagialîc și s-a întors... «hagiu». DELAVRANCEA, H. TUD. 23. Socrul meu... e și hagiu. ALECSANDRI, T. 1224. – Variantă: agiu s. m.

HAGIO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „sfînt”, „sacru”. [Pron. -gi-o-. / < fr. hagio-, cf. gr. hagios].

HAGIO- elem. „sfânt”. (< fr. hagio-, cf. gr. hagios)

HAGIU ~i m. înv. 1) Persoană care a fost să se închine la locurile sfinte. 2) Titlu pe care îl primea cel care făcea o astfel de călătorie. /<turc. haci

hagiu m. 1. cel ce s’a dus să se închine la locurile sfinte (Ierusalim, Meca); 2. titlu onorific ce se dobândia după întoarcerea dintr’o asemenea călătorie (și sub forma hagi): hagiul a pretins să ședem în casa lui AL. Ginerele lui Hagi Petcu Al. [Turc. HADJI].

agíŭ, V. hagiŭ.

hagíŭ m. (turc. [d. ar.] haği, pelerin). Creștin care a vizitat Ĭerusalimu. Musulman care a vizitat Meca și Medina. – Rar saŭ vechĭ agíŭ. Fem. hagiĭcă (bg. hağiĭka), pl. e. Ca titlu onorific hagi-, precum: Hagi-Tudose.

hagiu s. m., art. hagiul; pl. hagii, art. hagiii (desp. -gi-ii) (dar: Hagi Tudose s. propriu m.)

hagiu s. m., art. hagiul; pl. hagii, art. hagiii (-gi-ii)

hagiu s. m. (în nume proprii Hagi-), art. hagiul; pl. hagii, art. hagiii

hagiu, -gii pl. a.

hagiu (hagii), s. m. – Pelerin, mai ales la Ierusalim sau, cu referire la musulmani, la Mecca. – Mr. hagiu, aghiu. Tc. haci (Șeineanu^[1], II, 194; Ronzevalle 80), cf. ngr. χατζῆς, alb. haği, bg. hadžiia, sb. haği(ja); cuvîntul tc. provine din ngr. ἄγιος „sfînt”. – Der. hagealîc, s. n. (pelerinaj), din tc. hacilik; hagiică, s. f. (femeie care face pelerinaj).

HAGI-, v. HAGIO-. □ ~onim (v. -onim), s. n., nume sacru.

HAGIO- „sacru, sfînt”. ◊ gr. hagios „sacru” > fr. hagio-, germ. id. > rom. hagio-. □ ~graf (v. -graf), s. m., autor care scrie despre viețile sfinților; ~grafie (v. -grafie), s. f., ramură a teologiei care studiază viețile sfinților; sin. hagiologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., hagiografie*.

HAGI, Gheorghe (n. 1965, Săcele, jud. Constanța), fotbalist român. Carieră internă (F.C. Farul, Sportul Studențesc, Steaua) și internațională remarcabilă (Real Madrid, F.C. Barcelona, Galatasaray Istanbul). Demonstrează o tehnică de joc deosebită și inteligență tactică de joc.

CORNESCU, Traian Hagi (1885-1965), pictor, grafician, scenograf român. Bogată activitate în domeniul scenografiei la Teatrul Național din București și Teatrul Giulești („Visul unei nopți de vară” și „Femeia îndărătnică” de Shakespeare, „Gaițele” de Al. Kirițescu).

HAGI-MOSCO, Emanoil (1882-1976, n. București), istoric și publicist român. Fondator (1970) al Comisiei de heraldică, genealogie și sigilografie. Contribuții în domeniul heraldicii românești („Steme boierești române, 90 de steme în culori”, „Boierii lui Mihai Viteazul”, „București. Amintirile unui oraș”).