hăndrălău sm vz handralău

HĂNDRĂLẮU, hăndrălăi, s. m. (Depr.) Flăcău care umblă după fete. ◊ Expr. (Adverbial) A umbla hăndrălău = a umbla de colo până colo fără nicio treabă; a hoinări. [Var.: handralắu s. m.] – Cf. magh. vándorló.

HĂNDRĂLĂU s. m. V. handralău.

HĂNDRĂLẮU s. m. v. handralău.

!hăndrălắu (pop.) s. m., art. hăndrălắul; pl. hăndrălắi, art. hăndrălắii

handralău sm [At: ȘEZ. VII, 153 / V: ~răl~, hăndrăl~, hondrăl~ / Pl: ~ăi / E: handră + -ălău] 1 Flăcău la vârsta însurătorii Cf (reg) handraleț, (reg) harhatău, (reg) hătălău. 2 Amant. 3 (Îe) A umbla ~ A umbla încoace și încolo fără rost.

HANDRALẮU s. m. v. hăndrălău.

HANDRALẮU, handralăi, s. m. (Depr.) Flăcău care umblă după fete. ◊ Expr. (Adverbial) A umbla handralău = a umbla de colo până colo fără nici o treabă; a hoinări. [Var.: hăndrălắu s. m.] – Cf. magh. vándorló.

HANDRALẮU, handralăi, s. m. (Depreciativ) Flăcău. Pe ici-colea s-anină printre acești mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179. ◊ Expr. A umbla handralău = a umbla de colo pînă colo fără nici o treabă. – Variantă: hăndrălắu (PAS, Z. III 251, M. I. CARAGIALE, C. 85) s. m.

handralău s. m. (sil. -lău), art. handralăul; pl. handralăi, art. handralăii

HANDRALẮU ~i m. pop. Tânăr care manifestă interes exagerat față de fete; hătălău. /cf. ung. vándorló

nandralău m. Mold. ștrengar: vrai să te bușească cei nandralăi prin omăt? CR. [Fuziune din un (h)andralău, de origină necunoscută].

handralắŭ și -nắŭ (Munt.) și handraléț (Munt. est. Mold.) m. (ung. vándorló, d. germ. wanderer, călător. V. vindireŭ). Iron. Hatalăŭ, nandraș, amant (maĭ ales al servitoarelor și altor femeĭ din popor). V. hojmalăŭ.

hăndrălắu, hăndrălăi, (handralău), s.m. – (reg.) 1. Hoinar. 2. Flăcău care umblă după fete. – Cf. magh. vándorló „migrator” (DEX) < germ. Wanderer „călător” (Scriban); din handră „zdreanță” + suf. -ălău (MDA).