hățaș¹ sm [At: ALECSANDRI, ap. TDRG / V: haț~ / Pl: ~i / E: hăț² + -aș] Cal care se mână cu ajutorul hățurilor, înhămat alături de un lăturaș.

hățaș² sn [At: CREANGĂ, A. 72 / V: hataș, hătaș / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) 1 Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure. 2 Plai unde pasc căprioarele. 3 Drum al turmelor de oi pe munte. 4 Drum mai lat, pe care merge cireada la păscut. 5 Potecă spre vârful muntelui. 6 Drum râpos, stricat de ploi.

HĂȚAȘ¹, hățași, s. m. Cal care se mînă cu ajutorul hățurilor cînd alăturea de el mai este înhămat un lăturaș; cal de ham. (Cu pronunțare regională) Bate cu harapnicul înainte, ca și cînd ar vroi să lovească hațașul. ALECSANDRI, la TDRG.

HĂȚAȘ², hățașuri și hățașe, s. n. 1. Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure; locul de păscut sau de ședere al fiarelor. Înspre Izvorul Alb locul era așa de prăpăstios, încît numai o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hățaș cotit de intrare. SADOVEANU, F. J. 372. Înspre apus-miazăzi vin mînăstirile Agapia cea tăinuită de lume, Varaticul... și satele Filioara, hățașul căprioarelor cu sprîncene, scăpate din mînăstire, Bălțăteștii cei plini de salamură și Ceahlăieștii. CREANGĂ, A. 72. 2. Drum rîpos. Ea-l duse pîn’la un hățaș și-l împinsă afară din grădină. EMINESCU, N. 123. Ia răpede pe hudița ce dădea pe din dosul grădinii popii, sare un hățaș, și la fugă. CONTEMPORANUL, VII_II 7.

HĂȚAȘ ~i m. Cal înhămat între hulube și mânat cu ajutorul hățurilor. [Pl. și hățașe] /hăț + suf. ~aș^[1]

hățaș n. Mold. potecă prin pădure, cărare între ogoare: hățașul căprioarelor CR. [Cf. hățiș].

hățaș a. (cal) de ham. [V. hăț].

2) hățáș, -ă adj. Cal hățaș, cal de ham, de hățurĭ (cînd maĭ este înhămat și alt cal lăturaș, adică fără hățurĭ).

1) hățáș n., pl. urĭ și e (cp. cu germ. hetzen, a amuța, a mîna, a vîna). Cărare de feare prin pădure (și locu lor de ședere) saŭ drum de vite orĭ de gloate (hățașu oĭlor la munte, hățașu de scurgere a oștilor) saŭ pe unde se lasă butuciĭ la vale. Drum rîpos. – Și hățíș. În Serbia hațiș. (La Sadov. VR. 1930, 9-10, 195 și 197, hățiș și hățaș). (V. pistă, șleaŭ 1 și tract.

hataș sn vz hățaș² corectat(ă)

hațaș² sm vz hățaș¹

hătaș sn vz hățaș²

!hățaș² (cărare; drum) (reg.) s. n., pl. hățașuri

hățaș¹ (cal) s. m., pl. hățași

hățaș² (cărare, drum) (reg.) s. n., pl. hățașuri/hățașe

hățaș¹ (cal) s. m., pl. hățași

hățaș (cal) s. m., pl. hățași

hățaș (cărare, drum) s. n., pl. hățașuri/hățașe

hățaș (hățașe), s. n. – Cărare, potecă. – Var. hățiș, hațiș, hataș, hățag. Origine incertă. Pare a fi formație expresivă, pe baza lui hăț, care exprimă ideea de „a pleca, a devia”, caz în care ar însemna „(drum) lateral” sau „scurtătură”. Totuși, sensul special de „hățiș”, s. n. (desiș, tufișuri), se potrivește doar în parte acestei ipoteze. Scriban propune germ. hetzen „a ațîța”, care nu pare mai probabil. După Moldovan 426, de la hat, „drum”, care nu apare cu acest sens; în afară de aceasta, der. de la hat nu îl au pe ț. – Der. hățaș, s. m. (Bucov., haiduc); hățoagă, s. f. 8cărare de animale, în pădure).

hățaș¹, -ă, adj. (reg.) de ham, de hăț.

hățáș, s.n. v. hațău („cărare, potecă”).

hățaș, s.n. – v. hațău („cărare, potecă”).

hățaș, s.n. – v. hațău.