gutural, ~ă [At: DA ms / Pl: ~i, ~e / E: fr guttural] 1 a (D. sunete sau voce) Care este emis din fundul gâtului. 2-3 sf, a (Consoană) velară.

GUTURAL, -Ă, guturali, -e, adj. 1. (Despre sunete și despre voce) Din fundul gîtului. Oamenii se salută între ei cu sunete guturale, își fac unul altuia semne scurte cu mîna. BOGZA, Ț. 28. Se luară de mînă, făcură o horă și începură a se înturna în dreapta și în stînga, cîntînd o arie sălbatică cu niște voci guturale. BOLINTINEANU, O. 298. 2. (Despre consoane) Velar.

GUTURAL, -Ă adj. 1. (Despre sunete vorbite, voce) Emis din fundul gîtului. 2. (Fon.; despre consoane) Velar. [< fr. guttural].

GUTURAL, -Ă adj. 1. (despre sunete pronunțate sau voce) emis din fundul gâtului. 2. (despre consoane) velar. (< fr. guttural)

GUTURAL ~ă (~i, ~e) 1) (despre voce sau despre sunete) Care este produs în partea posterioară a gâtului; din partea posterioară a gâtului. 2) (despre consoane) Care se articulează prin apropierea limbii de vălul palatin; velar. /<fr. gutural

gutural a. care se rostește din gât: sonuri guturale.

*guturál, -ă adj. (lat. gutturalis, d. guttur, gîtlej). De la gît: arteră guturală. Din gît: voce guturală. Din spre gît (maĭ exact velar): consonante guturale (k, ga, ha). S. f. O guturală, o consonantă guturală. Adv. Din gît: a vorbi gutural.

gutural adj. m., pl. guturali; f. guturală, pl. guturale

gutural adj. m., pl. guturali; f. guturală, pl. guturale

gutural adj. m., pl. guturali; f. sg. guturală, pl. guturale

guturală s. f., g.-d. art. guturalei; pl. guturale

*guturală s. f., g.-d. art. guturalei; pl. guturale

GUTURAL, -Ă adj. (< fr. guttural): în sintagmele consoană guturală, sunet gutural și voce guturală (v.).

GUTURAL adj. v. velar.

GUTURAL adj. (FON.) velar. (Consoană ~.)