GLOTĂ, glote, s. f. Orificiu al laringelui cuprins între cele două coarde vocale. – Din fr. glotte.

glotă sf [At: DA ms / Pl: ~te / E: fr glotte] Orificiu al laringelui, aflat între cele două coarde vocale.

GLOTĂ, glote, s. f. Porțiunea cea mai îngustă a laringelui, cuprinsă între cele două coarde vocale. – Din fr. glotte.

GLOTĂ, glote, s. f. (Anat.) Spațiul dintre coardele vocale prin care circulă aerul în timpul respirației.

GLOTĂ s.f. Deschizătură a laringelui care lasă să iasă aerul din plămîni și servește la emisiunea sunetelor vocale. [< fr. glotte, cf. gr. glotta].

GLOTĂ s. f. deschizătură a laringelui care lasă să iasă aerul din plămâni și servește la emisiunea sunetelor vocale. (< fr. glotte, gr. glotta)

GLOTĂ ~e f. Porțiunea cea mai îngustă a laringelui, cuprinsă între cele două coarde vocale. /<fr. glotte

glotă f. Anat. porțiunea larinxului ce servă la emiterea vocii.

*glótă f., pl. e (vgr. glótta și glóssa, limbă. V. glosă). Anat. Orificiu faringeluĭ, mărginit de cele doŭă coarde vocale inferioare.

glotă s. f., g.-d. art. glotei; pl. glote

glotă s. f., g.-d. art. glotei; pl. glote

glotă s. f., pl. glote

-GLOT (-GLOTĂ) „limbă, vorbire, limbaj”. ◊ gr. glotta „limbă” > fr. -glotte, it. -glotta, engl. -glot > rom. -glot și -glotă.