glosematică sf [At: DEX / E: fr glossématique] Ramură a lingvisticii structuraliste care urmărește descrierea limbilor dintr-o perspectivă pur formală, considerând limba ca un sistem de relații interne, ca scop în sine și nu mijloc.

GLOSEMATICĂ s.f. Teorie lingvistică structurală, elaborată de lingvistul danez L. Hjelmslev, după care limba este privită ca obiect în sine, ca un sistem de relații interne. [Gen. -cii. / < fr. glossématique].

GLOSEMATICĂ s. f. ramură a lingvisticii structuraliste care aplică în domeniul semanticii teoria pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relații interne, ca obiect în sine. (< fr. glossématique, engl. glossematics)

GLOSEMATICĂ f. Teorie lingvistică structuralistă care consideră limba ca un sistem de relații interne. /<fr. glossématique, germ. Glossematik

glosematică s. f., g.-d. art. glosematicii

glosematică s. f., g.-d. art. glosematicii

glosematică s. f., g.-d. art. glosematicii

GLOSEMATICĂ s. f. (< fr. glossématique, cf. engl. glossematics, germ. Glossematik): ramură a lingvisticii structuraliste care aplică teoria pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relații interne, ca obiect în sine. A fost elaborată de lingvistul danez L. Hjelmslev. G. încearcă să precizeze mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice; ea arată că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea având substanța și forma sa proprie; că fiecare text poate fi analizat în cele mai mici elemente ale sale.

GLOSEMÁTICĂ (< engl.; {s} gr. glossa „limbă”) s. f. (LINGV.) Variantă a lingvisticii structuraliste care aplică în domeniul semioticii teoria pozitivismului logic. În concepția g., lingvistica este un fel de algebră a limbii, iar terminologia ei este împrumutată, în cea mai mare parte din matematică. A fost creată de L. Hjelmslev, care face din structura imanentă a limbii unicul obiect de cercetare a lingvisticii.