GĂMAN, gămani, s. m. (Pop.) Bărbat foarte mâncăcios; mâncău. – Et. nec.

găman smf, (rar) a [At: BARONZI, L. I, 108 / Pl: ~i / E: nct] 1-2 (Fam) Mâncău.

GĂMAN, gămani, s. m. (Pop.) Om foarte mâncăcios; mâncău. – Et. nec.

GĂMAN, gămani, s. m. (Familiar) Om lacom, care mănîncă mult; mîncăcios, mîncău. Vara, cînd poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci și născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele. SLAVICI, N. I 251. ◊ (Adjectival) Un copilandru găman... se îndopase cu coacăze și avusese încurcătură de mațe. M. I. CARAGIALE, C. 76.

găman a. mâncăcios, lacom. [Origină necunoscută].

gămán, -că s. (suf. -man ca’n gogoman). Vest. Fam. Mîncăcĭos, lacom, calmuc.

găman (pop.) s. m., pl. gămani

găman (pop.) s. m., pl. gămani

găman s. m., pl. gămani

găman (gămani), s. m. – Mîncăcios, mîncău. Origine incertă. Pare un der. de la *gău „gol, cavitate”, cu suf. expresiv -man, ca în grecoman, gogoman, etc. Celelalte explicații sînt insuficiente: din gr. γεμένος „care a mîncat” (Cihac, II, 661); în legătură cu fr. gourmand (Tiktin); din sb. gamon (Skok 74). Scriban este singurul care a identificat la finală suf. -man. – Cf. gaură. – Der. gămănie, s. f. (lăcomie).

gaman, gamani s. m. (înv.) student.

GĂMAN s. v. mâncăcios, mâncău.

găman s. v. MÎNCĂCIOS. MÎNCĂU.

gămán, gămani, s.m. (reg.) 1. Linguroi, polonic (în zona Chioar). 2. Mâncău. ■ (onom.) Găman, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA); din *gău „gol, cavitate” + suf. -man, ca în gogoman (Scriban, DER).

găman, gămani, s.m. – (reg.) 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. ♦ (onom.) Găman, Gaman, Gamanji, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); din *gău „gol, cavitate” + suf. -man, ca în gogoman (Scriban, DER).

găman, -i, s.m. – 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. – Probabil din găvan „linguroi”.