GĂMAN, gămani, s. m. (Pop.) Bărbat foarte mâncăcios; mâncău. – Et. nec.

găman smf, (rar) a [At: BARONZI, L. I, 108 / Pl: ~i / E: nct] 1-2 (Fam) Mâncău.

GĂMAN, gămani, s. m. (Pop.) Om foarte mâncăcios; mâncău. – Et. nec.

GĂMAN, gămani, s. m. (Familiar) Om lacom, care mănîncă mult; mîncăcios, mîncău. Vara, cînd poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci și născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele. SLAVICI, N. I 251. ◊ (Adjectival) Un copilandru găman... se îndopase cu coacăze și avusese încurcătură de mațe. M. I. CARAGIALE, C. 76.

găman a. mâncăcios, lacom. [Origină necunoscută].

gămán, -că s. (suf. -man ca’n gogoman). Vest. Fam. Mîncăcĭos, lacom, calmuc.

găman (pop.) s. m., pl. gămani

găman (pop.) s. m., pl. gămani

găman s. m., pl. gămani

GĂMAN s. v. mâncăcios, mâncău.

găman s. v. MÎNCĂCIOS. MÎNCĂU.

găman (gămani), s. m. – Mîncăcios, mîncău. Origine incertă. Pare un der. de la *gău „gol, cavitate”, cu suf. expresiv -man, ca în grecoman, gogoman, etc. Celelalte explicații sînt insuficiente: din gr. γεμένος „care a mîncat” (Cihac, II, 661); în legătură cu fr. gourmand (Tiktin); din sb. gamon (Skok 74). Scriban este singurul care a identificat la finală suf. -man. – Cf. gaură. – Der. gămănie, s. f. (lăcomie).

găman, gămani, s.m. – (reg.) 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. ♦ (onom.) Găman, Gaman, Gamanji, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); din *gău „gol, cavitate” + suf. -man, ca în gogoman (Scriban, DER).

găman, -i, s.m. – 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. – Probabil din găvan „linguroi”.

gaman, gamani s. m. (înv.) student.