fonem sn [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr phonème] (Lin) 1 Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele, precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. 2 (Înv) Sunet.

FONEM, foneme, s. n. Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcțiunea de a diferenția învelișul sonor al cuvintelor și al morfemelor. Fonemul trebuie privit ca o unitate istorică, în evoluție și dezvoltare. MACREA, F. 30. Limba romînă nu face deosebire între foneme după cantitatea lor, adică după durata rostirii lor. IORDAN, L. R. 153.

FONEM s.n. (Lingv.) Cea mai mică unitate fonică a limbii care are funcția de a deosebi învelișul sonor al cuvintelor și al morfemelor. [Pl. -me, -muri. / < fr. phonème, cf. gr. phonema].

FONEM s. n. cea mai mică unitate fonică sau sonoră a unei limbi, având funcția de a alcătui și de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia și aceluiași cuvânt. (< fr. phonème)

FONEM ~e n. lingv. Unitate a sistemului fonologic prin care se deosebesc între ele unitățile semnificative ale limbii (morfemele și lexemele). /<fr. phoneme

fonem s. n., pl. foneme

fonem s. n., pl. foneme

fonem s. n., pl. foneme

FONEM s. v. sunet.

fonem s. v. SUNET.

FONEM s. n. (< fr. phonème, cf. gr. phonema < phone „sunet”): cea mai mică unitate sonoră distinctivă a limbii, care nu poate fi divizată în unități succesive mai mici decât ea și care are rolul de a diferenția între ele cuvintele și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. F. este reprezentat totdeauna printr-un sunet (o consoană – fonem consonantic, sau o vocală – fonem vocalic) care poate fi însă realizat prin două sau mai multe variante și varietăți. Variantele sunt sunete asemănătoare ca pronunțare și ca percepere cu fonemul, dar diferite de acesta prin unele trăsături nepertinente și prin gradul de deschidere. F. se deosebește de variantele sale prin faptul că se definește printr-un raport determinat între variante (prin raportul de distribuție complementară și de transformare pozițională). Astfel, f. e din limba română literară poate fi realizat în variante regionale, în cadrul aceluiași cuvânt: lit. vede, mold. vedẹ cu e final mai închis, trans. vęde cu e medial mai deschis. Varietățile sunt entități diferite de sunete prin faptul că reprezintă o raportare a sunetului concret la f., adică la capacitatea acestuia de a intra într-un raport de comutare (v.) cu alt sunet. F. este deci o unitate sonoră invariantă în raport cu diversele sale poziții. El este însă și o entitate care nu poate fi definită cu ajutorul observației directe, ci cu ajutorul unor concepte moderne ca cele de „comutare”, de „distribuție”, de „transformare” și de „echivalență” (v.). Variantele și varietățile sale nu fac altceva decât „să-l reprezinte”, f. fiind legat de acestea printr-un raport de încorporare (adică printr-un ansamblu de reguli de corespondență între calitatea sa de entitate ce nu poate fi definită prin observație directă și realitatea fonetică obiectivă). F. diferențiază un cuvânt de alte cuvinte sau o formă gramaticală de alte forme gramaticale: f. e distinge cuvântul em („spor de salariu pentru o anumită funcție”) de cuvintele am, im și om, sau cuvântul emit de cuvintele imit și omit; f. e diferențiază forma gramaticală trece, de prezent indicativ (în care reprezintă desinența persoanei a III-a singular) de forma gramaticală treci, tot de prezent indicativ, dar de persoana a II-a singular, sau de forma gramaticală trecu, de perfect simplu, persoana a III-a singular; f. e distinge forma gramaticală de singular tare (în care reprezintă desinența) de forma gramaticală de plural tari etc. F. se află în număr determinat în fiecare limbă (lista lor este o listă închisă), existând diferențe în inventarele de unități distinctive și succesive ale limbilor. Astfel, spaniola castiliană dispune de 24 de foneme, în timp ce spaniola din America de 22; franceza poseda înainte 34 de foneme, iar după 1940 foarte mulți vorbitori au redus numărul de foneme la 31 etc.