fluorescent, ~ă a [At: IOANOVICI, TEHN. 20 / P: flu-o~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr fluorescent] 1 Care prezintă fluorescență. 2 Bazat pe fluorescență. 3 (Îs) Tub ~ Izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice într-un amestec de gaze și vapori de mercur aflat într-un tub de sticlă.

fluorescență sf [At: MACAROVICI, CH. 175 / P: flu-o~ / Pl: ~țe / E: fluorescence] Proprietatea pe care o au unele substanțe de a emite lumină cât timp sunt iradiate cu radiații luminoase sau ultraviolete.

FLUORESCENT, -Ă, fluorescenți, -te, adj. Care prezintă fluorescență. Petrolul lampant este fluorescent. ◊ Tub fluorescent = izvor de lumină constînd dintr-un tub de sticlă cu vapori de mercur care, sub influența unei descărcări electrice, produc radiații ultraviolete și acționează asupra substanței fluorescente depuse pe pereții interiori ai tubului, făcînd ca aceasta să producă lumină. Problema construcției de tuburi fluorescente la noi în țară a fost ridicată de necesitățile producției industriale. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 5/5.

FLUORESCENȚĂ, fluorescențe, s. f. Proprietate pe care o au unele substanțe de a emite lumină cît timp sînt iradiate cu radiații luminoase sau ultraviolete.

FLUORESCENT, -Ă adj. Care devine luminos sub acțiunea unei lumini exterioare; care prezintă fluorescență. ◊ Tub fluorescent = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur aflați într-un tub de sticlă. [Pron. flu-o-res-cent. / < fr. fluorescent].

FLUORESCENȚĂ s.f. Transformarea luminii în radiații luminoase sau ultraviolete sub influența anumitor substanțe. [Pron. flu-o-res-cen-. / < fr. fluorescence].

FLUORESCENT, -Ă adj. (despre substanțe) care prezintă fluorescență; bazat pe fluorescență. ♦ tub ~ = izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice în vapori de mercur aflați într-un tub de sticlă. (< fr. fluorescent)

FLUORESCENȚĂ s. f. proprietate a unor substanțe de a emite lumină sub influența unor radiații electromagnetice. (< fr. fluorescence)

roșu-fluorescent adj. inv. 1967 Roșu electric v. roz-electric (din roșu + fluorescent)

FLUORESCENT ~tă (~ți, ~te) Care prezintă fluorescență; bazat pe fluorescență. Corp ~. ◊ Tub ~ sursă de lumină bazată pe principiul descărcării într-un amestec de gaze și vapori de mercur, aflați în interiorul unui tub de sticlă. [Sil. flu-o-] /<fr. fluorescent

FLUORESCENȚĂ ~e f. fiz. Însușire a unor substanțe de a emite lumină sub acțiunea unor surse exterioare de energie (radiații luminoase, ultraviolete etc.). [Sil. flu-o-] /<fr. fluorescence

*fluorescént, -ă adj. (d. fluor, după opalescent, delicŭescent). Fiz. Care are fluorescență.

*fluorescénță f., pl. e (d. fluorescent). Fiz. Lumina pe care o aŭ unele corpurĭ, ca sticla de uraniŭ orĭ soluțiunea sulfatuluĭ de chinină, cînd trec pin ele razele violete saŭ ultraviolete ale spectruluĭ solar.

fluorescent (desp. flu-o-) adj. m., pl. fluorescenți; f. fluorescentă, pl. fluorescente

fluorescență (desp. flu-o-) s. f., g.-d. art. fluorescenței; pl. fluorescențe

fluorescent (flu-o-) adj. m., pl. fluorescenți; f. fluorescentă, pl. fluorescente

fluorescență (flu-o-) s. f., g.-d. art. fluorescenței; pl. fluorescențe

fluorescent adj. m. (sil. flu-o-), pl. fluorescenți; f. sg. fluorescentă, pl. fluorescente

fluorescență s. f. (sil. flu-o-), g.-d. art. fluorescenței; pl. fluorescențe

fluorescent (pr. sce)

FLUORESCÉNȚĂ (< fr.) s. f. Proprietate a unor substanțe, numite fluorescente, de a emite lumină un timp foarte scurt (până la 10^-9 s) când sunt iradiate cu radiații de o anumită lungime de undă (radiații ultraviolete, radiații X etc.). Pe f. unor substanțe (sulfat de chinină, fluoresceină) se bazează unele teste clinice (fluoroscopia și fluorometria).