10 definiții pentru expresionism

EXPRESIONÍSM s. n. Curent artistic și literar apărut în Germania la începutul sec. XX, care pune accent pe intensitatea expresiei. [Pr.: -si-o-] – Din fr. expressionnisme.

EXPRESIONÍSM s. n. Curent artistic și literar apărut în Germania la începutul sec. XX, care pune accent pe intensitatea expresiei. [Pr.: -si-o-] – Din fr. expressionnisme.

EXPRESIONÍSM s. n. Curent decadent în arta și literatura burgheză apărut la începutul secolului al XX-lea sub pretextul luptei împotriva impresionismului și care constă în tendința exagerată de a exprima viața interioară mai mult decît impresiile lumii din afară.

expresionísm (-si-o-) s. n.

expresionísm s. n. (sil. -si-o-)

EXPRESIONÍSM s.n. Mișcare literară și artistică modernă apărută la începutul sec. XX caracterizată prin tendința exagerată de a pune în lumină viața interioară (stări de spaimă, de durere, de uimire, de exacerbare a sentimentelor) în dauna lumii din afară și a impresiilor lăsate de aceasta. [Pron. -si-o-. / < fr. expressionnisme].

EXPRESIONÍSM s.n. 1. Curent artistic și literar modern, apărut în Germania la începutul sec. XX, caracterizat printr-o puternică tendință de exprimare spontană a trăirilor interioare (stări de spaimă, durere, uimire, exacerbare a sentimentelor), prin tensiune extatică, punând accent pe subiectivitate, pe irațional. 2. Orice formă de artă care vizează intensitatea expresiei. ♦ Stil de arhitectură care acordă prioritate expresiei prin stilizări (exagerate). (din fr. expressionnisme)

EXPRESIONÍSM n. Curent în literatura și arta modernă care proclamă o tendință exagerată de a exprima viața interioară mai mult decât impresiile lumii din afară. /<fr. expressionnisme


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

expresionism, mișcare artistică cu un puternic caracter contestatar și nonconformist, apărută în Germania și Austria la începutul sec. 20, mai întâi în artele plastice (în cercurile „Die Brücke”, „Ber Blaue Reiter”) și în lit., apoi în muzică, în bună parte ca o reacție față de impresionism*. E. muzical cunoaște două principale tipuri de manifestare, reprezentate, la nivelul protagoniștilor, prin Schönberg și școala dodecafonică vieneză (v. și dodecafonie) și respectiv Stravinski din „perioada rusă”. Considerate, în general, mai puțin ca fațete ale e. muzical cât mai ales ca direcții componistice ireductibile (Leibowitz, Adorno) sau cel puțin ca un cuplu de forțe contrare, acționând complementar (Schaeffner, Rognoni, Boulez) în componistica modernă, cele două orientări corespund de fapt unor soluții diferite date pe plan muzical cerinței fundamentale a e., aceea de exacerbare a tensiunii, emoționale, de exaltare a expresiei (1). Este ceea ce în arta unor reprezentanți ai „noii școli vieneze” se realizează – precumpănitor în genurile teatral-muzicale (Schönberg, Erwartung, Berg, Wozzek) – printr-o exacerbare a conceptului muzical postromantic, în speță al aceluia consacrat de R. Strauss prin operele Salome și Elektra: distorsionări ale structurii muzicale la nivele arm.* și melodic prin cromatismul cvasi-absolutizat, atingând atonalismul*, plastică orchestrală vizând crearea de efecte psihologice violente, linie vocală nontonală, abruptă, ce „transsubtanțiază datele psihologice ale textului” (A. Goléa). Muzica cunoaște însă, la dodecafoniști, și reversul – necesar și firesc – al acestei continuități față de romantism*, și anume un proces de abstractizare (mai intern la Webern, continuat apoi de neoserialiști) în virtutea căruia, prin dizolvarea tonalității și a reprezentărilor tematice condiționate de ea și prin înlocuirea lor cu reprezentări de tip serial (v. serialism), se tinde spre realizarea unei legături nemediate între materia sonoră și expresie și astfel, spre eliberarea totală a acesteia din urmă. În muzica lui Stravinski hiperpotențarea expresiei se produce, contrar atematismului serial, ca urmare a îngroșării profilurilor tematice. Reliefarea adeseori ostentativă a motivelor sau fragmentelor tematice – prin mijloace ritmice, arm., de instrumentație etc. de deosebită acuitate, ca și prin repetări cvasi-automate [v. formulă (IV)] – factura lor rudimentară și chiar eterogenitatea lor, expres cultivate, sunt cele care determină la Stravinski o mutare de accent de pe fizionomie pe energia motivului*, o irupere a expresiei dincolo de cadrele textului muzical, constituind întrucâtva o emanația paratematică. Caracteristicele înfățișate conturează laolaltă specificitatea muzicală intrinsecă a artei expresioniste; ele demonstrează implicit autonomia estetică a fenomenului muzical expresionist, faptul că el nu este produsul unei contaminări cu e. lit. sau plastic, chiar dacă într-o opinie muzicol. încă larg răspândită, e. muzical (identificat îndeobște cu ramura sa dodecafonică) s-a impus în accepția psihologizantă – acordată în general curentului – a unei arte promotoare a brutalității, dezechilibrului, monstruosului, a explorării subconștientului etc. Deși acuitatea psihologică a operelor muzicale expresioniste constituie un dat real, bazat pe corespondențele de climat emoțional ale muzicii cu un text sau un subtext expresionist (lucrările lui Schönberg, sau Berg, compuse pe texte poetice sau dramatice expresioniste, ca și lucrările stravinskiene cu argument programatic mitologic sau străvechi folc.) sau chiar pe împrumuturi semantice mai mult sau mai puțin fortuite dinspre lit. spre muzică (Webern), aceste relații inter-arte nu sunt de natură să definească e. muzical în esența sa, ci reprezintă o componentă paramuzicală a specificului său estetic. O trăsătură generală a e. reflectată în muzică o constituie și aplecarea spre resursele primare ale muzicilor folc. arhaice sau ale celor exotice (exacerbare și obstinare a ritmului, efecte de masivitate sau stridență în arm. și orchestrație etc.), ca mijloc de realizare a expresiei de forță elementară, telurică (Stravinski, Bartók, Prokofiev). Aderări temporare la e. au manifestat Bartók, Honegger, Prokofiev, Ives, Șostakovici ș.a. Influențe ale e. – mai ales de formulă stravinskiană – se percep și în comp. rom. (Lazăr, Jora, Rogalski, Silvestri, Mihalovici, Socor); ele se manifestă în special la nivelul modalităților tehnice, mai rar în muzica pură și mai frecvent în lucrări programatice sau cu text, ce urmează îndeobște linia exploatării, în spiritul șocului și violenței expresioniste, a anumitor caracteristici și zone ale folc. precum și, adesea, linia unor reprezentări grotești, caricaturale, a parodiei etc.

EXPRESIONÍSM (‹ fr., germ.) s. n. Curent artistic de largă răspândire apărut în Germania la începutul sec. 20. E. în artele plastice s-a afirmat prin grupările „Die Brücke” și „Der Blaue Reiter”, pătrunzând apoi în toată Europa și în America. Inițial a reprezentat o reacție împotriva impresionismului, definindu-se ulterior atât sub aspect tematic (sublinierea conflictului dintre individ și societate, a trăirilor lăuntrice frământate, surprinderea unor aspecte de critică a societății), cât și plastic (accentuarea grafică a traseelor, violență cromatică, monumentalitate, exagerarea jocului de volume), prin elemente care creează o atmosferă de puternică tensiune dramatică. Printre reprezentanți: E. Nolde, E.L. Kirchner, Ed. Munch, O. Kokoschka, G. Rouault, C. Soutine, G. Grosz, K. Kollwitz, E. Barlach, O. Zadkine, J.C. Orozco, D.A. Siqueiros. E. în literatură tinde spre deformarea realității, punând un puternic accent pe subiectivitate, irațional, esențializare, grotesc și caricatură. Opoziția fată de civilizația industrială dezumanizantă, viziunile apocaliptice întâlnesc patosul vital, spiritul antirăzboinic și antiburghez, căutarea unei noi umanități. În poezie, e. favorizează combinațiile ritmice, îndrăzneala și acumularea imaginilor (G. Trakl, Fr. Werfel, G. Benn, G. Heym), în teatru aduce personaje simbolice, dezbatere de idei (G. Kaiser, B. Brecht), în proză abstracția, burlescul, grotescul (H. Mann, F. Kafka, A. Döblin). În muzică, deși nu a existat efectiv un program expresionist, în anii 1910-1920 are loc o exacerbare maladivă a parametrilor limbajului muzical, care va genera spargerea cadrului cunoscut al operei muzicale. Melodica fragmentată, cromatismul intens, disonanța duc la atonalism (A. Schönberg și A. von Webern). Principalii exponenți ai e. muzical sunt considerați reprezentanții Noii Școli Vieneze (Schönberg, Webern, A. Berg). E. se manifestă și în cinema (R. Wienne, F. Lang, F.W. Murnau). Interesante elemente expresioniste se găsesc atât în opera unor scriitori români (L. Blaga, A. Maniu, V. Voiculescu, T. Arghezi, A. Cotruș), cât și în cea a unor importanți artiști plastici: L. Vorel, A. Pop, N. Eder, Grete Csaky-Copony, F. Kimm, I. Nagy, N. Mattis-Teutsch (e. abstract) și I. Țuculescu (e. simbolic).

Intrare: expresionism
expresionism substantiv neutru
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular expresionism expresionismul
plural
genitiv-dativ singular expresionism expresionismului
plural
vocativ singular
plural