19 definiții pentru expresie expresiune

EXPRÉSIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin fizionomie, gesturi. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, pe figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiúne s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

EXPRÉSIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimică etc. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiúne s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

EXPRÉSIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. Eminescu a eliminat elementele culese din poezia timpului și și-a creat un instrument de expresie propriu. ROSETTI, S. L. 37. ♦ Formulare scurtă, concisă, care exprimă, adesea figurat, o idee. Ea era armată cu suliți și se rînduia în «falange» sau «gloate adînci», de unde a venit și expresia «a se îngloti oștile». BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Cuvînt. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor. NEGRUZZI, S. I 344. 2. Manifestare, arătare, redare a ideilor, a sentimentelor, a unei realități etc. printr-un semn exterior (cuvinte, acțiuni, mimică etc.). Ce este literatura de nu chiar expresia vieții unei nații? RUSSO, O. 55. ♦ Înfățișare exterioară a figurii, care reflectă starea sufletească a omului; reflectare vie (în privire, pe figură) a unei stări interioare. Ajuns în fața gropii – a luat poziția de drepți și a rămas nemișcat, fără expresie. SAHIA, N. 89. Sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi ale aceluiași cap, cu aceleași gînduri și simțiri, un singur și același om în infinite exemplare, ca un produs în mare al unei uzine uriașe. REBREANU, R. II 86. Privirile lui, reci și fără nici o expresie, se opreau cînd pe mîinile ei cojite și butucănoase, cînd pe chipul ei uricios. VLAHUȚĂ, O. A. 99. 3. (Mat.) Ansamblul de mărimi legate între ele prin simboluri de operații matematice. Expresie algebrică. – Variantă: expresiúne (GHEREA, ST. CR. II 51, BĂLCESCU, O. I 222) s. f.

exprésie (-si-e) s. f., art. exprésia (-si-a), g.-d. art. exprésiei; pl. exprésii, art. exprésiile (-si-i-)

exprésie s. f. (sil. -si-e), art. exprésia (sil. -si-a), g.-d. art. exprésiei; pl. exprésii, art. exprésiile (sil. -si-i-)

EXPRÉSIE s. 1. formă. (A dat ~ gândurilor sale.) 2. (pop.) zicere. (Dicționar de locuțiuni și ~ii.) 3. (în logica simbolică) expresie identic-adevărată v. tautologie; expresie validă v. tautologie. 4. v. fizionomie. 5. fizionomie, mască. (Actorul avea o ~ admirabilă.)

EXPRÉSIE s.f. 1. Îmbinare de cuvinte, construcție sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare, ceea ce dorești să spui; exprimare. ♦ Îmbinare (fixă) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. Manifestare, înfățișare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Înfățișare a feței, reflectând o stare sufletească. 3. Formulă care exprimă raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].

EXPRÉSIE s. f. 1. îmbinare de cuvinte, construcție sintactică prin care se exprimă o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. înfățișare a feței reflectând o stare sufletească. 4. formulă care exprimă raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)

EXPRÉSIE ~i f. 1) Redare a unui gând (idei, sentimente etc.) prin cuvinte; exprimare. 2) Îmbinare de cuvinte care exprimă (deseori figurat) o idee. 3) Înfățișare exterioară (în privire, pe figură) care redă starea sufletească a omului. 4) Formulă care exprimă raporturi matematice. [G.-D. expresiei; Sil. ex-pre-si-e] /<fr. expression

EXPRESIÚNE s. f. v. expresie.

EXPRESIÚNE s. f. v. expresie.

EXPRESIÚNE s.f. v. expresie.

expresi(un)e f. 1. acțiunea de a exprima; 2. ceeace exprimă sentimentul sau cugetarea: expresiunea vocii; 3. vorba întrebuințată spre a le exprima: expresiune proprie; 4. mod de a fi, dispozițiunea trăsăturilor feței: o expresiune plină de mândrie; 5. formă sub care se prezintă o valoare: expresiune algebrică; a reduce la cea mai simplă expresiune, a aduce o fracțiune sau ecuațiune la cel mai mic număr posibil.

*expresiúne f. (lat. expréssio, -ónis. V. impresiune). Stoarcere (rar). Fig. Modu de a vorbi: expresiune nobilă, trivĭală, proprie, figurată. Manifestarea unuĭ sentiment: expresiune de bucurie, de durere. Caracter, sentimente interioare care se văd pe față și în gesturĭ: fața acestuĭ om are o expresiune nobilă. Mat. Expresiune algebrică, formulă algebrică: 4 π R² e expresiunea suprafețeĭ uneĭ sfere. A reduce o fracțiune la cea maĭ simplă expresiune, a găsi o fracțiune egală cu fracțiunea dată, dar care are terminiĭ [!] ceĭ maĭ simpli posibil. Fig. A reduce la cea maĭ simplă expresiune, a reduce la cel maĭ mic volum, la starea cea maĭ mizerabilă: tractatu de la Tilsit reduse Prusia la cea maĭ simplă expresiune – Și -ésie.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

EXPRÉSIE s. 1. formă. (A dat ~ gîndurilor sale.) 2. (pop.) zícere. (Dicționar de locuțiuni și ~ii.) 3. (în logica simbolică) expresie validă = tautologie, lege logică, teză logică. 4. aer, aspect, chip, față, figură, fizionomie, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbáș, (înv.) schímă, vedére, (fam.) mútră. (Avea o ~ mulțumită.) 5. fizionomie, mască. (Actorul avea o ~ admirabilă.)

expresie (fr., engl. expression; it. espresione; germ. Ausdruck) 1. Manifestare exterioară, în planul structurilor* sonore a unui complex de trăiri emoționale, vitale, senzoriale. Componentele și, totodată, determinantele e. muzicale sunt melodia*, ritmul*, sintaxa(2), forma*, dinamica*, timbrul*. La realizarea e. contribuie în egală măsură compozitorul și interpretul (cântăreț, instrumetist, dirijor). Compozitorul, dispunând de mijloace și tehnici deprinse (privind construcția, varierea și dezvoltarea liniei melodice, distribuția duratelor*, alcătuirea sintaxelor muzicale, structurarea formală, orchestrația*, notația* muzicală), realizează o anumită ordine în spațiul sonor audibil, o organizare a desfășurării temporale a înălțimilor (2), duratelor, intensităților (2) – corespunzătoare conținutului spiritual pe care îl urmărește să-l transmită – expusă sub forma partiturii*. Acțiunea de exprimare este desăvârșită de interpret – factor mediator între producător (creator) și receptor (auditoriu) care decodifică și transpune în plan sonor simbolurile grafice cuprinse în partitură. În culturile de tip folcloric*, cele două laturi ale e. – creația și interpretarea – se realizează simultan, actul performativ fiind controlat, în absența partiturii, de modelele abstracte înmagazinate în memoria muzicală a comunității. Opera muzicală nu este un dat sensibil cu existență spațială, ci se constituie exclusiv în timp, e un proces de semnificație continuu, prin aceasta e. muzicală fiind cea mai îndreptățită să aspire la cuprinderea și redarea unei secvențe a fluxului continuu în care se desfășoară viața psihică. 2. Într-o accepțiune mai strânsă dar mai frecvent utilizată, e. desemnează acțiunea de reliefare a raporturilor dintre planurile dinamic, agogic*, timbral, de evidențiere a frazării*, cezurilor* etc. în procesul interpretării unei lucrări muzicale, cu scopul de a facilita receptarea de către auditoriu a mesajului artistic propus de compozitor. 3. Dispozitiv de care dispun orga* și armoniul* [pedală (1), buton] care permite modificarea intensității sunetului.

expresie, semn de ~, semn grafic ce indică gradațiile expresive (v. agogice, semne; dinamice, semne) ce însoțesc un text muzical, sporindu-i expresivitatea. (Ex. semne agogice: accellerando, rallentando, rubato, a tempo, Tempo I°; Semne dinamice: niente, p, pp, ppp, f, ff, fff, sf, sfz, dim., perdendosi, molto (f), con passione, con sentimento etc.).

EXPRÉSIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și fórmă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomátică (frazeológică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbálă: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arháică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectálă: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artístică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curéntă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivócă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ elíptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ démnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgáră: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

Intrare: expresie
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular expresie expresia
plural expresii expresiile
genitiv-dativ singular expresii expresiei
plural expresii expresiilor
vocativ singular
plural
expresiune
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular expresiune expresiunea
plural expresiuni expresiunile
genitiv-dativ singular expresiuni expresiunii
plural expresiuni expresiunilor
vocativ singular
plural