ÉTICĂ s. f. Știință care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conținutul lor de clasă și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți; morală. Etica este una dintre formele conștiinței sociale. ▭ Etica comunistă întemeiază îndatorirea morală a omului pornind de la interesele tuturor oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 92, 9/1.

ÉTICĂ s.f. 1. Disciplină filozofică care studiază principiile morale, originea, dezvoltarea și conținutul lor. 2. Morală. [Gen. -cii. / cf. fr. éthique, lat. ethica].

ÉTICĂ f. Totalitate a normelor de conduită morală. [G.-D. eticii] /<lat. ethica

etică f. știința moralei.

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Studiul teoretic al principiilor și concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și activității practice. 2. S. f. Ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor; morală. 3. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

etic, ~ă [At: CANTEMIR, I. I. I, 13 / V: (înv) it~, ithic, itichi, ithichi sf / S și: ethic / Pl: ~ici, ~ice / E: fr éthique, lat ethicus, cf ngr ήθος] 1 sf Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din perspectiva principiilor morale, și cu rolul acestora în viața socială. 2 sf Obiect de învățământ care se ocupă cu studiul eticii (1). 3 sf (Ccr) Tratat (sau manual, carte) care cuprinde principiile de bază ale eticii (2). 4 sf Concepție etică (5) specifică unui filozof, unui scriitor etc. 5 sf Totalitate a normelor de conduită morală care reglementează relațiile dintre oameni precum și atitudinea lor față de societate, de o anumită clasă socială, de stat, de patrie, de familie etc Cf morală. 6 sf (Înv; îf itichi, ithiki) Virtute. 7 a Care este în conformitate cu principiile eticii (1) Si: (înv) eticesc (1). 8 a Care aparține eticii (1) Si: (înv) eticesc (2). 9 a Privitor la etică (1) Si: (înv) eticesc (3). 10 Specific eticii (1) Si: (înv) eticesc (4). 11 De etică (1) Si: (înv) eticesc (5). 12 sn Calitatea de a fi etic (7). corectată

ithica sf vz etică

ithică sf vz etică

iticesc sf vz etic

itichi sf vz etică

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

ÉTIC, -Ă, etici, -e, adj. Referitor la etică, de etică, bazat pe etică, conform cu etica, moral. Unitatea și întrepătrunderea acestui proces dialectic de cunoaștere cu rolul etic al actorului... condiționează partinitatea creației actorului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 9/5. Vom mai spune cîteva cuvinte în privința tendinței sociale și etice a pesimismului lui Eminescu. GHEREA, ST. CR. I 127.

ÉTIC, -Ă adj. De etică; moral. [Cf. fr. éthique, lat. ethicus, gr. ethikos – moral].

ÉTIC, -Ă I. adj. referitor la etică; moral. II. s. f. 1. disciplină filozofică, studiul aspectelor teoretice și practice ale moralei; teoria filozofică a moralei. 2. ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți. (< fr. éthique, lat. ethicus, gr. ethikos)

ÉTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de etică; propriu eticii; moral. Principii ~ce. /<lat. ethicus

etic a. privitor la etică, moral.

*étic, -ă adj. (vgr. ethikós, d. éthos, obiceĭ, modă. V. hristo-itie). Relativ la morală: știință etică. S. f. Morală, știința moraleĭ: etica luĭ Spinoza.

étică s. f., g.-d. art. éticii

étică s. f., g.-d. art. éticii

étic adj. m., pl. étici; f. étică, pl. étice