EPODĂ, epode, s. f. 1. (În teatrul antic grec) Partea a treia și ultima a cântecului unui cor, după strofă și antistrofă. 2. Poezie lirică compusă din distihuri. – Din fr. épode, lat. epodos.

epodă sf [At: HELIADE, O. II, 169 / V: (înv) epod sn / Pl: ~de / E: fr épode, lat epodos] (Rar) 1 A treia parte și ultima a unei triade lirice a corului din teatrul antic grec, care urma după strofă și antistrofă. 2 (În literatura antică) Poezie compusă din distihuri în care cele două versuri erau întotdeauna inegale.

*EPODĂ (pl. -de) sf. ✒️ 1 A treia parte a unei poezii lirice, la vechii Greci, care se împărțea în strofă, antistrofă și epodă ¶ 2 Epodele lui Horațiu, numele ultimei cărți a odelor poetului [fr.].

EPODĂ, epode, s. f. 1. (În teatrul antic) Partea a treia și ultima a cântecului unui cor, după strofă și antistrofă. 2. Poezie lirică compusă din distihuri. – Din fr. épode, lat. epodos.

EPODĂ, epode, s. f. Poezie compusă din distihuri. Epodele lui Horațiu.

EPODĂ s.f. 1. (În teatrul antic grecesc) A treia parte a cîntecului unui cor, după strofă și antistrofă. 2. Poezie lirică cu caracter satiric, compusă din distihuri. [Cf. fr. épode, lat., gr. epodos < epi – deasupra, ode – cîntec].

EPODĂ s. f. 1. (în corurile tragediei grecești) parte lirică ce se cânta după strofă și antistrofă. 2. cuplet liric compus din versuri inegale. 3. mic poem satiric. (< fr. épode, lat., gr. epodos)

epodă f. 1. a treia parte a unui cântec grec, după strofă și antistrofă; 2. numele poeziilor din ultima carte a Odelor lui Horațiu.

*epódă f., pl. e (vgr. epodós și epodé). În odele și corurile tragice ale vechilor Grecĭ, stanța care se cînta după strofă și antistrofă. Mică poemă satirică scrisă de poetu roman Orațiŭ: epodele luĭ Orațiŭ.

epod^[1] sn vz epodă corectat(ă)

epodă s. f., g.-d. art. epodei; pl. epode

epodă s. f., g.-d. art. epodei; pl. epode

epodă s. f., g.-d. art. epodei; pl. epode

epodă (< gr. ἐπῳδή, „cântec sau cuvânt magic, descântec, în special pentru vindecarea unei răni”; v. Odiseea, 19, 457. În poezie, ἐπαοιδή, din ἐπì și ῳδή) 1. Inițial, ultima secțiune a poeziei lirice grecești (venind după strofă* și antistrofă*). A avut mai ales, rolul unui cuplet liric în corurile tragediei*. 2. Ulterior (mai ales la romani), gen liric independent (ex. Horațiu, Ode și epode).

EPODĂ (< fr. épode < lat. lit. epodus < gr. epodos; cf. gr, epi, asupra și ode, cîntec) Ultima parte a unei tirade lirice. În tragedia antică, urmînd după strofă și antistrofă. Prin imitație, în creația unor scriitori, ea apare ca o specie a genului liric (ex. Epode de Horațiu, în literatura latină, iar în literatura noastră Epode de aur de Al. Macedonski). Specie destul de rar cultivată, epoda este socotită ca învechită și deci părăsită de poeții moderni. Ex. Sub cerul de zori printre nori, Surpare de raze din raze Și ochi rourați de extaze Și flori peste tot și fiori... Iar apa sub ulmi și sub sălcii. Caișii zîmbesc sub ninsori Și trec ciripiri de chitare Prin iarbă, prin creci și prin flori, Și cîntă și preajmă și zare. Și cîntă sub fagi și păstorii, Dar sînge nu curge din nori. Înalță fanfare de goarne, E palid argintul din zori... Un monstru ia cerul în coarne; E soarele taur de aur. (AL. MACEDONSKI, Epoda de aur)

EPODĂ (< fr. épode < lat. lit. gr. epodos ; cf. gr. epi, pe și ode, cîntec) 1 În tragedia antică, ultima parte a unei tirade lirice precedate de strofă și antistrofă. Ex: „Vai, ce noian de obide Ni-i scris să-ndurăm: Se topește De boală norodul. Nu-i armă, Nu-i chip de-apărare-mpotrivă Și rodul nu crește din scumpa-ne glie.” (SOFOCLE, Regele Oedip, traducere de G. Murnu) 2 Distih format din versuri iambice, unul de patru picioare, altul de șase, folosit de antici (Archiloc și îndeosebi Horațiu în Epode).