entimemă sf [At: CANTEMIR, IST. 381 / V: entimem (S și: enthymem) sn, (înv) ~mimă / S și: enthymemă / Pl: ~me, (rar) ~emate / E: fr enthymème, ngr ἐνθύμημα] (Log) Formă prescurtată de silogism în care una dintre premise sau concluzia nu este exprimată, ci subînțeleasă.

*ENTIMEMĂ (pl. -me) sf. 🦉 Silogism redus la două propozițiuni, din care prima e numită antecedentă iar a doua, consecuentă. Ex.: cuget, deci exist (se subînțelege premiza majoră: ori-ce ființă care cugetă există) [fr. enthymème].

ENTIMEMĂ, entimeme, s. f. (Logică) Formă prescurtată de silogism, în care una dintre premise sau concluzia nu este exprimată ci subînțeleasă.

ENTIMEMĂ s.f. 1. Silogism în care una dintre premise sau concluzia nu este exprimată, ci se subînțelege. 2. Figură de stil constînd în exprimarea gîndului printr-o contradicție sau sub forma unei concluzii. [Cf. fr. enthymème, gr. enthymema – reflecție].

ENTIMEMĂ s. f. 1. silogism prescurtat, în care una dintre premise sau concluzia nu sunt exprimate explicit. 2. figură de stil constând în exprimarea gândului printr-o contradicție sau sub forma unei concluzii. (< fr. enthymème, gr. enthymema)

entimemă f. silogism în care una din premise e sub-înțeleasă. Ex. cuget, deci exist (subînțeles: ceeace cugetă, există).

*entimémă f., pl. e (vgr. enthýmema, d. en, și thymós, suflet). Log. Silogizm cu doŭă premise, ĭar a treĭa (mijlocia) subînțeleasă. De ex.: Cuget. Decĭ, exist. (Subînț.: Tot ceĭa ce cugetă există); orĭ-ce mamifer e vivipar. Decĭ, balena e vivipară (subînț.: balena e un mamifer).

entimem sn vz entimemă^[1] modificată

entimimă sf vz entimemă

entimemă s. f., g.-d. art. entimemei; pl. entimeme

entimemă s. f., g.-d. art. entimemei; pl. entimeme

entimemă s. f., g.-d. art. entimemei; pl. entimeme

entimemă (gr. enthymema „concepție”, „gândire”), figură de stil care comunică o „gândire exprimată fie printr-o contradicție, fie în forma unei concluzii” (Quintilian) (I): „Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care-o dă. Și, vezi tu, ce lucru minunat se întâmplă cu fericirea: Ca s-o dai nu e nevoie s-o ai. Iar ca s-o ai, trebuie să-ncepi prin a o da.” (Vlahuță) În exemplul de mai sus, e. se-mpletește cu antimetateza și cu paradoxul. Ca antimetateză ne amintește de exemplul latin: Gratiam qui refert habet, et qui habet, eo, quod habet, refert. (H.-G., p. 279) Ca expresie a unei concluzii, e. stilistică este, ca și în logică, un silogism prescurtat sau incomplet, adică unul căruia îi lipsește una din premise, dar, întrucât scopul său nu este să demonstreze un adevăr, ci mai mult să convingă, se numește „silogism al oratorului”. În „Nu nutri o ranchiună nemuritoare, când tu ești muritor” (Menandru), este o maximă în care se exprimă o concluzie: Nu nutri o ranchiună nemuritoare, urmată de motivarea ei, premisa minoră: devreme ce tu ești muritor. Din două maxime se poate realiza o entimemă! „Cu cât mai înțelept și puternic este un artist, cu atât mai simplă este arta lui.” (Meister Eckart) Căci: „Adevărata expresie a sentimentului este simplitatea”. (Herder) S-a comparat e. cu maxima și s-a arătat că ea se poate împleti cu antimetateza și, mai ales, cu paradoxul. Demetrios, p. 92, o raportează și la epifonem, cu care s-ar putea confunda: „S-ar părea că și entimema e un fel de epifonem, dar nu este, căci nu-i întrebuințată ca podoabă, ci pentru argumentare, afară de cazul când e pusă la sfârșitul frazei ca un epifonem.”