electromagnet sm [At: CALENDAR (1851), 86/11 / S și: (înv) electro-magnet / Pl: ~eți, (înv, sn) ~e / E: ger Elektromagnet] Bucată de oțel care capătă proprietăți magnetice la trecerea curentului electric printr-un fir metalic izolat, care o înfășoară.

ELECTROMAGNET, electromagneți, s. m. Aparat avînd o bucată de oțel care dobîndește proprietăți magnetice cînd trece un curent electric printr-un fir metalic izolat care o înfășoară.

ELECTROMAGNET s.m. Bucată de fier moale înfășurată într-un fir care capătă proprietăți magnetice sub influența unui curent electric care străbate acel fir. [Cf. germ. Elektromagnet].

ELECTROMAGNET s. m. 1. corp feromagnetic magnetizat temporar sub acțiunea unor curenți electrici de conducție. 2. aparat electric format dintr-un miez feromagnetic înfășurat într-un fir, care îl magnetizează temporar sub acțiunea curenților electrici ce străbat acel fir. (< germ. Elektromagnet)

ELECTROMAGNET ~ți m. Bucată de fier moale care se magnetizează sub influența unui curent electric. /<germ. Elektromagnet

*electromagnét n., pl. e. Bucată de fer moale magnetizată pintr’un curent electric și care are toate proprietățile unuĭ magnet natural.

electro-magnet m. bară de fier moale magnetizată prin trecerea unui curent electric.

electromagnet s. m., pl. electromagneți

electromagnet s. m., pl. electromagneți

electromagnet s. m., pl. electromagneți

electromagnet, pl. electromagneți

electromagnet.