ECOLOGIE s. f. Știință care se ocupă cu studiul relațiilor dintre organisme și ambianța lor, la nivel de individ, populație sau comunitate. [Var.: oecologie s. f.] – Din fr. écologie.

ecologie sf [At: MDT / V: (înv) oe~ / Pl: ~ii / E: fr écologie] 1 Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață Si: (înv) bionomie. 2 (Îs) ~ umană Ramură a ecologiei (1) care studiază relațiile dintre fenomenele sociale și spațiile în care sunt cuprinse.

ECOLOGIE s. f. Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață. [Var.: oecologie s. f.] – Din fr. écologie.

ECOLOGIE s.f. Ramură a biologiei care studiază raporturile dintre organisme și mediul în care se dezvoltă și trăiesc. ◊ (În sociologie) Ecologie umană = studiul relațiilor dintre fenomenele sociale și spațiile în care sunt cuprinse. [Gen. -iei. / < fr. écologie, cf. gr. oikos – casă, logos – știintă].

ECOLOGIE s. f. știință care studiază interrelațiile dintre organismele vii și mediul lor de viață. ♦ ~ socială = disciplină sociologică având ca obiect studiul relațiilor omului cu mediul său, natural și social. (< fr. écologie)

ECOLOGIE f. Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață. [G.-D. ecologiei] /<fr. écologie

oecologie sf vz ecologie

OECOLOGIE s. f. Știință care se ocupă cu studiul influenței factorilor externi asupra organismelor animalelor și vegetalelor. Progresul acestor lucrări nu poate fi asigurat dacă sistematica, biologia, răspîndirea, oecologia agenților patogeni nu sînt cunoscute. SĂVULESCU, M. U. I 15. – Variantă: ecologie^[1] s. f.

ecologie s. f., art. ecologia, g.-d. ecologii, art. ecologiei

ecologie s. f., art. ecologia, g.-d. ecologii, art. ecologiei

ecologie s. f., art. ecologia, g.-d. ecologii, art. ecologiei

ECOLOGIE s. (ieșit din uz) bionomie.

ECOLOGIE s. (ieșit din uz) bionomie.

ECO-₁ „casă, locuință, mediu înconjurător, proprietate”. ◊ gr. oikos „casă, gospodărie” > fr. éco-, it. eco-, engl. id., L. sav. oeco-, germ. öko- > rom. eco-. □ ~biotic (v. -biotic), adj., (despre un organism) adaptat la un mod specific de viață; ~clin (v. -clin), s. n., variație morfologică sau fiziologică, corelată cu o variație ecologică; ~dem (v. -dem), adj., s. n., (populație) care trăiește într-o zonă ecologică bine definită; ~etologie (v. eto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența condițiilor de mediu asupra comportamentului și obiceiurilor organismelor; ~fene (v. -fen), s. f. pl., organisme vegetale cu genotipuri asemănătoare, dar cu fenotipuri deosebite; ~fenotip (v. feno-, v. -tip), s. n., modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în corelație cu mediul lor natural; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de ecofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a sta singur în casă; ~geneză (v. geneză), s. f., 1. Proces de formare a condițiilor ecologice. 2. Stabilire a unor relații între viețuitoare și mediu, în cursul evoluției; ~grafie (v. grafie), s. f., studiul evoluției mediului înconjurător; ~id (v. -id), s. m., ansamblul factorilor biologici; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în ecologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile reciproce dintre organisme și mediul lor de viață; ~morfe (v. -morf), adj., s. f. pl., (plante) cu comportament identic față de un anumit factor ecologic; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare a unor caractere morfologice ale plantelor sub influența factorilor mediului înconjurător; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a relațiilor sociale de producție existente într-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dezvoltare a forțelor de producție; ~pedologie₁ (v. pedo-₁, v. -logie₁), s. f., studiul caracterelor somatice determinate de factorii ecologici; ~pedologie₂ (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., știință care studiază influența solurilor asupra organismelor vegetale și animale; ~proterandrie (v. proter/o-, v. -andrie), s. f., fenomen de maturizare a florilor mascule înaintea celor femele; ~proteroginie (v. protero-, v. -ginie), s. f., fenomen de maturizare a florilor femele înaintea celor mascule; ~sferă (v. -sferă), s. f., nume generic pentru atmosferă, hidrosferă, biosferă și pentru stratul superficial al litosferei, populate de ființe vii; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de plante sau de animale din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, dobîndite sub influența condițiilor de mediu. 2. Rasă ecologică adaptată sub aspect genetic; ~ton (v. -ton), s. n., 1. Areal de tranziție între două comunități de plante. 2. Populație de tranziție de pe arealul intermediar dintre două asociații; ~top (v. -top), s. n., tip particular de habitat determinat de intersecția unui complex de factori fizico-geografici; ~toxicologie (v. toxico-, v. -logie₁), s. f., ramură a ecologiei care studiază acțiunea elementelor și substanțelor toxice din mediul înconjurător asupra sistemelor biologice.

ECOLOGÍE (< fr. {i}; {s} gr. oikos „casă, gospodărie” + logos „studiu”) s. f. Știință care studiază relațiile dintre organisme și ambianța lor, fie că este vorba de individ (autoecologie, subdiviziune a e. care urmărește relațiile individ-mediu), populație (demecologie, subdiviziune a e. care studiază raporturile dintre populație și ambianță) sau de o comunitate (sinecologie, subdiviziune a e. care cercetează relațiile biocenoză-mediu); are relații cu biochimia, cibernetica, chimia, climatologia, fizica, fiziologia, geografia, meteorologia, pedologia ș.a. Conceptul de e. a fost formulat de E. Haeckel (1866). ◊ E. industrială studiază interacțiunea dintre ecosistemele antropologice, naturale și diferitele ramuri industriale, respectiv produșii secundari rezultați din activitatea acestora și răspândirea lor în mediu. ◊ E. mentală studiază individul uman și fenomenele lui mentale, conștiente sau inconștiente, normale sau patologice, structurate pe conștiința de sine, personalitate, în raport cu mediul de viață. ◊ E. socială = disciplină a sociologiei constituită în dec. 2 al sec. 20, care studiază relațiile dintre om și mediul natural și social, inclusiv relațiile dintre fenomenele și instituțiile sociale și spațiile în care ele se amplasează (orașe, întreprinderi, locuințe etc.), influențele lor reciproce. ◊ Psihoecologia și e. spirituală cercetează raporturile dintre indivizii umani într-o anumită ambianță culturală.