12 definiții pentru durui

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108.

duruí (a ~) vb., ind. prez. 3 dúruie, imperf. 3 sg. duruiá; conj. prez. 3 să dúruie

duruí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. dúrui, 3 sg. și pl. dúruie, imperf. 3 sg. duruiá

A DURUÍ dúrui intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare și obiecte în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a hurui. 2) A vorbi mult și fără rost; a flecări; a trăncăni; a pălăvrăgi. [Sil. -ru-i] /dur + suf. ~ui

duruì v. a trece făcând sgomot: trăsura durue. [Onomatopee].

dúruĭ, a -í v. intr. (d. dur-dur, huĭetu roatelor pe teren zgrunțuros. V. dură). Huruĭ, produc huĭetu dur-dur (ca trăsurile pe drum ș.a.): cĭocănitoarea duruĭa în scoarță cu clonțu-ĭ negru (Sadov., VR. 1930, 9-10, 194). – Și durăĭ.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DURUÍ vb. a durăi, a hodorogi, a hurui, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.)

duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi, fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi, 1925: 321). – Din dura; cf. durăi (MDA).

duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi.

Intrare: durui
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) durui duruire duruit duruind singular plural
duruie duruiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) durui (să) durui duruiam duruii duruisem
a II-a (tu) durui (să) durui duruiai duruiși duruiseși
a III-a (el, ea) duruie (să) duruie duruia durui duruise
plural I (noi) duruim (să) duruim duruiam duruirăm duruiserăm, duruisem*
a II-a (voi) duruiți (să) duruiți duruiați duruirăți duruiserăți, duruiseți*
a III-a (ei, ele) duruie (să) duruie duruiau durui duruiseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)