durlă sf [At: I. CR. VII, 252 / Pl: ? / E: ucr дуруло, дурла] 1 Femeie rea, cicălitoare. 2 (Pex) Copil mai mare (obraznic).

❍ DURLĂ sf., DURLAN, DURLAC sm. Mold. Olten. Băiețel; băiețandru; flăcău: ce faci, măi durlă? (RV.-CRG.); De ce, Doamne, nu muream, Cînd eram tînăr durlan? (PAMF.).

DURLĂ subst. băețandru. 1. – fam. (Sc); Durl/a, N. și M. (Ul 20, 135); -ea, Dan (Sd VI 493). 2. Durlică fam. și Durlești (Sc). 3. Durlacu, Stan (Hur 124), cf. adj. durlac „flăcăian” (DLR mss).