DOGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.

dogmă sf [At: ST. LEX. / V: (îvr) dogm sm / Pl: ~me / E: fr dogme, lat dogma] 1 Învățătură sau teză fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2 (Pex) Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată necritic și aplicată rigid.

DOGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.

DOGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză, principiu fundamental al unei religii, care nu poate fi supus criticii, nu admite obiecții și este obligatoriu pentru toți adepții ei. Mă-nchin și cred, Moțoace, în datini strămoșești, Ca-n dogmele prea sfinte a legii creștinești. ALECSANDRI, T. II 74. Cercările lui Racoți de a trage pre romîni la dogmele lui Calvin... îl îndeamnă a poronci tălmăcirea cărților bisericești din slavonește... în limba romînă. RUSSO, S. 71. ◊ Fig. Catehismul viitorului este bazat pe alte dogme, cu totul opuse dogmelor catehismului trecutului. BOLLIAC, O. 244. 2. Teză acceptată orbește, fără dovezi, în mod necritic și fără a se ține seamă de condițiile aplicării ei. Teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune. IST. P. C. (b) 518.

DOGMĂ s.f. 1. Principiu fundamental al unei doctrine religioase, obligatoriu pentru toți adepții ei, asupra căruia nu este îngăduit să se discute. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată în mod necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. [< lat., gr. dogma, cf. fr. dogme].

DOGMĂ s. f. 1. învățătură, teză fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toți adepții ei, care nu poate fi supusă criticii. 2. teză considerată ca imuabilă, care trebuie acceptată necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. (< fr. dogme, lat., gr. dogma)

DOGMĂ ~e f. 1) Principiu de bază al unei filozofii sau religii care este obligatoriu pentru adepții ei și contra căruia nu se admit obiecții. 2) fig. Teză considerată imuabilă și acceptată fără rezervă în orice condiții. /<fr. dogme, lat. dogma

dogmă f. punct de doctrină privit ca necontestabil, mai ales în religiune și în filozofie.

* dógmă f., pl. e (vgr. dógma, d. dokéo, cred, judec, decid. V. paradox). Părere infailibilă, punct de doctrină considerat ca incontestabil, maĭ ales în religiune și filosofie.

dogm sm vz dogmă

dogmă s. f., g.-d. art. dogmei; pl. dogme

dogmă s. f., g.-d. art. dogmei; pl. dogme

dogmă s. f., g.-d. art. dogmei; pl. dogme

dogmă (dogme), s. f. – 1. Învățătură, teză fundamentală. – 2. Teză, doctrină politică. – Mr. dhogmă. Gr. δόγμα (Murnu 18) și modern din fr. dogme. – Der. (din fr.) dogmatic, adj.; dogmatism, s. n.; dogmatist, s. m.; dogmatiza, vb.

dogmă, dogme s. f. 1. Adevăr de credință cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, formulat de Bis. în mod solemn într-un sinod ecumenic sau prin consensus Ecclesiae dispersae, în vederea mântuirii. 2. teză, doctrină științifică, politică etc. considerate imuabile, acceptate și aplicate fără a se ține seama de condițiile concrete. – Din fr. dogme, gr. dogma.

DÓGMĂ (< fr., lat.; gr. dogma „opinie, hotărâre”) s. f. 1. Sensul inițial: „ceea ce este bun”. 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învățăturile propuse de diferite școli filozofice sau decretele autorităților publice. 3. (În sens religios) În perioada patristică, învățătura creștină în opoziție cu învățăturile filozofilor. În accepțiunea actuală creștină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelațiunii divine, exprimând „regula fidei” sau „quae creditur”, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință. 4. (În sens filozofic) Teorie admisă de o anumită școală filozofică (ex. d. școlii stoice). ♦ P. ext. (În sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată și neverificată de experiență.