disimilație sf [At: ȘĂINEANU² / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr dissimilation] (Fon) 1-2 Modificare sau dispariție a unui sunet sub influența unui alt sunet identic sau asemănător dintr-un cuvânt Si: disimilare (1-2).

DISIMILAȚIE, disimilații, s. f. (Lingv.) Modificarea sau dispariția unui sunet dintr-un cuvînt sub influența unui alt sunet.

DISIMILAȚIE s.f. Modificare sau dispariție a unui sunet dintr-un cuvînt sub influența unui alt sunet identic sau asemănător din același cuvînt. [Gen. -iei, var. disimilațiune s.f. / cf. fr. dissimilation].

DISIMILAȚIE s. f. modificare ori dispariție a unui sunet dintr-un cuvânt sub influența unui alt sunet identic sau asemănător din același cuvânt. (< fr. dissimilation)

DISIMILAȚIE ~i f. lingv. Fenomen fonetic care constă în modificarea sau omisiunea unui sunet dintr-un cuvânt sub acțiunea altui sunet asemănător sau identic (din același cuvânt). [Art. disimilația; G.-D. disimilației; Sil. -ți-e] /<fr. dissimilation

disimilațiune sf vz disimilație

DISIMILAȚIUNE s.f. v. disimilație.

disimilați(un)e f. Gram. fenomen contrar asimilațiunii.

* disimilațiúne f. (d. dismilez). Acțiunea de a disimila. – Și -áție, dar maĭ ales -áre.

disimilație (disimilare) (rar) (desp. -ți-e) s. f., art. disimilația (desp. -ți-a), g.-d. art. disimilației; pl. disimilații, art. disimilațiile (desp. -ți-i-)

disimilație (disimilare) (-ți-e) s. f., art. disimilația (-ți-a), g.-d. art. disimilației; pl. disimilații, art. disimilațiile (-ți-i-)

disimilație s. f. (sil. -ți-e), art. disimilația (sil. -ți-a), g.-d. art. disimilației; pl. disimilații, art. disimilațiile (sil. -ți-i-)

DISIMILAȚIE (DISIMILARE) s. f. (cf. fr. dissimilation): modificare fonetică condiționată care constă în schimbarea statutului unui sunet (consoană) dintr-un cuvânt sub influența altui sunet, identic sau asemănător, din același cuvânt. ◊ ~ în contact (diferențiere): modificare a unui sunet sub influența altui sunet cu care e în contact. Astfel: lat. monumentum > v. rom. monmânt > rom. mormânt (n a fost disimilat în r de către m următor, deoarece era greu de articulat două nazale una după alta: n și m); regional, n este pronunțat m în cuvântul sânt (> sâmt), sub influența sunetului t următor. ◊ ~ la distanță (armonică): d. care privește două sunete depărtate unul de altul. Astfel, dialectal se spune în loc de Grigore – Gligore, cu disimilarea lui r în l, sub influența lui r următor. ◊ ~ progresivă: d. realizată de sunetul anterior, ca în exemplele lat. fratrem > rom. frate, iar rom. recrut > pop. recut (primul r l-a disimilat până la dispariție pe al doilea). ◊ ~ regresivă: d. realizată de sunetul posterior, ca în exemplul coridor > colidor (primul r a fost modificat în l de cel de-al doilea, în vorbirea regională). ◊ ~ parțială: d. al cărei rezultat este echivalent cu unul sau cu două sunete modificate, ca în exemplele magh. hitlen > rom. viclean (t a fost disimilat în c sub influența lui l), lat. minutus > rom. mănunt > mărunt (n a fost disimilat în r sub influența lui n următor). ◊ ~ totală: d. al cărei rezultat este dispariția sunetului asupra căruia se exercită influența, ca în exemplele abundent > abudent, fereastră > fereastă, propriu > propiu etc. din vorbirea neîngrijită, incorectă. ◊ ~ silabică (haplologie): suprimare a unei silabe identice sau asemănătoare cu o silabă vecină, din același cuvânt sau din cuvinte învecinate, ca în exemplele dreptătate> dreptate, mămăligă > măligă, mamă-sa > mă-sa, mineralo-logie > mineralogie, tragico-comic > tragi-comic etc.; fr. spadassassin („asasin care se folosește de spadă”) spadassin („luptător cu spada”, „duelgiu”, „sportiv specializat în probele de spadă”) etc. D. silabică reduce corpul fonetic al cuvintelor.

DISIMILAȚIE s. v. disimilare.

DISIMILAȚIE s. (FON.) disimilare.